Testamentul care ne-a despărțit: Lupta mea pentru fiul meu și liniștea pierdută

— Nu ai dreptul să iei totul pentru tine, Irina! Ți-ai bătut joc de noi toți!
Vocea răgușită a cumnatei mele, Mariana, răsuna în sufrageria încărcată de umbre. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi ardeau de furie. În colț, fiul meu, Vlad, se strângea lângă mine, cu privirea pierdută și obrajii umezi.

Îmi simțeam inima bătând nebunește. Nu-mi găseam cuvintele. De când murise Radu, soțul meu, viața noastră devenise un coșmar. Testamentul lui, scris cu grijă într-o noapte în care nu bănuia nimeni nimic, lăsa totul pe numele meu și al lui Vlad. Casa, terenurile din marginea orașului, conturile pe care nici nu știam că le avem. În loc să ne aducă liniște, moștenirea aceea a deschis o rană adâncă în familie.

— Mariana, nu eu am cerut nimic din toate astea. Așa a vrut Radu… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Așa a vrut el? Sau l-ai convins tu? Tu și cu băiatul tău! Ai uitat cine te-a primit în familia asta? Ai uitat că fără noi nu ai fi avut nimic?

M-am ridicat încet de pe scaun. Simțeam că mă sufoc. Vlad mă ținea strâns de mână.

— Hai acasă, mami… a șoptit el.

Am ieșit din casa socrilor mei cu capul plecat. Pe drum, am simțit cum lacrimile îmi curg fără oprire. Vlad nu spunea nimic. Știam că suferă și el. Își pierduse tatăl, iar acum vedea cum familia se destramă în fața ochilor lui.

În zilele următoare, telefoanele nu au încetat să sune. Mesaje pline de reproșuri, amenințări voalate, zvonuri răspândite printre vecini. Mariana și fratele ei, Doru, încercau să mă convingă să împart averea. „Nu e drept să rămâi tu cu totul! Gândește-te la noi! La nepoții noștri!”

Dar eu mă gândeam doar la Vlad. El era tot ce-mi rămăsese. În fiecare seară îl găseam ascuns sub pătură, cu ochii roșii de plâns.

— Mami, de ce nu ne mai iubesc?

Îl strângeam la piept și îi promiteam că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam asta.

Într-o zi, am găsit pe poartă un bilet: „O să regreți dacă nu cedezi!” Mâinile îmi tremurau când am citit acele cuvinte. Am sunat la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic fără dovezi clare. Am început să trăiesc cu frica în sânge. Mergeam la serviciu cu inima strânsă, mă uitam peste umăr pe stradă, iar noaptea nu mai dormeam deloc.

Mama mea încerca să mă liniștească la telefon:

— Irina, încearcă să vorbești cu ei. Să ajungeți la o înțelegere…

— Nu pot, mamă! Nu pot să-i las pe Vlad fără nimic! Radu a muncit pentru el!

— Dar dacă se întâmplă ceva rău? Dacă nu mai poți să-l protejezi?

Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Prietenii mă evitau; nimeni nu voia să se implice în scandalul nostru de familie. La școală, Vlad era tot mai retras. Învățătoarea m-a chemat într-o zi:

— Doamnă Popescu, Vlad e trist mereu. Nu vorbește cu ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Am dat vina pe pierderea tatălui lui. Dar știam că e mai mult de atât.

Într-o seară, Mariana a venit la noi acasă. Nu a sunat la ușă; a intrat direct în curte și a început să țipe:

— Ieși afară! Hai să vorbim ca oamenii mari!

Am ieșit tremurând. Vlad s-a ascuns după mine.

— Uite ce e! Dacă nu ne dai partea noastră, o să-ți facem viața un coșmar! Avem avocați! Avem relații! Crezi că poți să te ascunzi după testamentul ăla?

— Mariana, te rog… Nu vreau scandal…

— Atunci fă ce trebuie!

A plecat trântind poarta. Vecinii se uitau pe furiș peste garduri.

În acea noapte am stat cu Vlad în brațe și am plâns amândoi. M-am gândit să vând tot și să plec din oraș. Să fugim undeva unde nimeni nu ne cunoaște. Dar unde? Cu ce bani? Și dacă ar afla unde suntem?

Am început să merg la psiholog cu Vlad. Încet-încet, el a început să vorbească despre fricile lui.

— Mi-e teamă că o să rămân singur… Că o să pleci și tu…

Atunci am realizat că trebuie să fiu puternică pentru el. Să nu cedez presiunilor. Să lupt pentru ceea ce ne aparține.

Am angajat un avocat și am refuzat orice negociere cu familia soțului meu. Au urmat luni de procese, certuri și acuzații publice. Ziarele locale au scris despre „scandalul moștenirii Popescu”. Prietenii mei s-au împuținat și mai mult.

Dar Vlad a început să zâmbească din nou. A făcut un desen pentru mine: „Eu și mama – împreună mereu”. L-am pus pe frigider și m-am uitat la el în fiecare dimineață înainte să plec la muncă.

Astăzi încă trăim cu teama că cineva va încerca din nou să ne facă rău. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Mă întreb uneori: oare merită să lupți pentru ceea ce ți se cuvine dacă pierzi liniștea sufletului tău? Sau poate tocmai această luptă ne arată cine suntem cu adevărat?