Medicul care a cerut bani înainte de a salva: Povestea mea de regret și răscruce
— Mihai, nu poți face asta! Nu poți cere bani înainte să-l vezi pe om! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu, cu halatul încă pe mine, mă uitam în gol la ceșcuța de cafea. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea cartierului Drumul Taberei era spartă doar de discuția noastră aprinsă.
— Mamă, nu înțelegi… Nu mai pot. Toată lumea cere. Dacă nu cer, nu supraviețuiesc. Nu mai pot să muncesc pe nimic, să mă uit la facturi și să nu știu cu ce plătesc chiria luna viitoare. Am obosit, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.
Ea s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr. — Mihai, tu nu ești așa. Tu ai jurat să ajuți, nu să profiți. Tatăl tău ar fi fost rușinat…
Am simțit cum mă învăluie furia și rușinea. Tata, medic și el, murise cu ani în urmă, lăsând în urmă un nume curat și o familie destrămată de lipsuri. Eu, însă, nu eram ca el. Sau poate că eram, dar lumea se schimbase. În spital, toți colegii vorbeau despre „atenții”, despre cum nu poți trăi altfel. Și totuși, în seara aceea, am făcut-o. Am cerut bani înainte să consult o bătrână adusă de fiica ei, cu ochii plini de teamă și rușine.
— Domnule doctor, vă rog… mama mea nu are bani acum, dar vă promit că vă aducem mâine…
— Nu pot, doamnă. Regulile sunt reguli. Nu pot face excepții, am spus, cu vocea rece, de parcă nu eram eu.
Am privit-o cum își strânge mama de mână și pleacă, cu pași mici, fără să se uite înapoi. În acea clipă, ceva s-a rupt în mine. Dar am rămas acolo, în cabinet, cu banii altora în buzunar și cu sufletul gol.
A doua zi, vestea s-a răspândit ca focul. Un coleg, Vlad, a venit la mine cu privirea tăioasă.
— Mihai, ai auzit? Bătrâna aia a murit acasă, noaptea trecută. Fata ei a venit azi dimineață să te caute. Plângea pe holuri…
Mi s-a făcut rău. Am fugit la baie și am vomitat. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Cine devenisem?
Acasă, mama nu mi-a mai vorbit zile întregi. Sora mea, Ioana, m-a sunat din Cluj.
— Mihai, ce-ai făcut? Toată familia vorbește despre tine. Unchiul Vasile a zis că nu mai vrea să audă de tine. Cum ai putut?
— Ioana, nu înțelegi… Nu mai pot. Sunt obosit. Sunt singur. Nimeni nu mă ajută. Toți cer, toți primesc… Eu de ce să fiu altfel?
— Pentru că tu ești fratele meu! Pentru că tata ar fi făcut orice să ajute! Pentru că ai jurat!
Am închis telefonul și am plâns. Am plâns ca un copil, cu capul pe masă, în bucătăria unde mama nu mai gătea pentru mine.
Zilele au trecut greu. La spital, colegii mă priveau ciudat. Unii mă felicitau pe ascuns, alții mă evitau. Pacienții mă priveau cu suspiciune. Odată, o bătrână mi-a lăsat o bancnotă mototolită pe masă și a spus:
— Să nu pățiți ca doamna aceea…
Am simțit că mă sufoc. Am început să am coșmaruri. O vedeam pe bătrâna aceea, cu ochii mari, rugători, întinzându-mi mâna. Mă trezeam ud leoarcă și nu mai puteam adormi.
Într-o seară, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a oftat.
— Mihai, știu că e greu. Știu că nu ești singurul care face asta. Dar tu ai ales să fii medic ca să ajuți. Dacă nu mai poți, pleacă. Fă altceva. Dar nu-ți vinde sufletul pentru bani.
Am simțit că mă prăbușesc. Am început să-i povestesc tot: cum colegii râd de mine dacă nu iau bani, cum șeful mă presează să „mă descurc”, cum nu mai pot dormi de griji și rușine.
— Mihai, tu trebuie să alegi cine vrei să fii. Nu banii te definesc. Nici colegii. Tu.
A doua zi, am mers la spital și am cerut să fiu mutat la urgențe, unde nu se practică „atențiile” la fel de des. Am început să fac voluntariat la un centru pentru bătrâni. Am încercat să repar ce am stricat, dar rana rămâne.
Familia încă nu m-a iertat complet. Unchiul Vasile nu-mi răspunde la telefon. Ioana vorbește cu mine, dar simt că ceva s-a rupt între noi. Mama mă privește cu ochi triști, dar mă îmbrățișează seara.
Uneori mă întreb: dacă aș fi ales altfel, ar fi trăit bătrâna aceea? Pot vreodată să mă iert? Sau rămân pentru totdeauna „medicul care a cerut bani înainte de a salva”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?