Oaspete în propria mea casă: Despre iubire, limite și familie

— Nu uita, Irina, aici ești doar oaspete, nu uita niciodată asta!
Cuvintele soțului meu, Radu, au căzut ca un trăsnet într-o seară de iarnă, când afară ningea liniștit, iar înăuntru, liniștea era doar o iluzie. Mă uitam la el, la ochii lui reci, și nu înțelegeam cum ajunsesem aici, în casa părinților lui, unde fiecare pas al meu părea să deranjeze, fiecare respirație să fie un afront.

Mă mutasem la ei după nuntă, așa cum se obișnuiește la noi, în satul de lângă Pitești. Mama lui Radu, doamna Elena, era o femeie cu privirea ascuțită și cuvinte tăioase. Tatăl lui, domnul Gheorghe, tăcea mereu, dar tăcerea lui era mai apăsătoare decât orice ceartă. În fiecare dimineață, când coboram la bucătărie, simțeam cum ochii lor mă urmăresc. Dacă puneam prea multă sare în ciorbă, dacă nu spălam vasele la timp, dacă nu mă ridicam destul de devreme — orice greșeală era taxată.

— La noi în casă nu se face așa, îmi spunea doamna Elena, strângând buzele. La noi se respectă regulile!

Radu nu zicea nimic. Își bea cafeaua și pleca la serviciu. Seara, când venea acasă, îl găseam obosit, iritat. Încercam să-i spun ce simt, dar mă oprea mereu:

— Irina, nu mai dramatiza. Ești prea sensibilă.

Dar nu era doar sensibilitate. Era o durere surdă care creștea în mine cu fiecare zi. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre pereți străini. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Cum e viața de noră?

Le răspundeam cu jumătate de gură:

— E… interesant.

Adevărul era că mă simțeam captivă. Nu aveam voie să-mi aduc lucrurile preferate în sufragerie. Nu puteam găti ce voiam. Chiar și florile din ghiveci trebuiau să fie aprobate de doamna Elena. Într-o zi, am adus o orhidee mov și am pus-o pe pervaz. Seara am găsit-o în debara.

— Nu se potrivește cu draperiile, mi-a spus soacra.

Radu a ridicat din umeri:

— Las-o, Irina, așa e ea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu doamna Elena despre modul în care am aranjat masa, am ieșit în curte și am plâns. M-am întrebat dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o. Dacă iubirea pentru Radu merita toate aceste umilințe. Am încercat să vorbesc cu el din nou:

— Radu, nu mai pot. Simt că nu am niciun drept aici. Că nu sunt decât o musafiră.

El a oftat adânc:

— Irina, e casa părinților mei. Trebuie să ne adaptăm.

— Dar tu nu simți că mă pierd? Că nu mai sunt eu?

— Nu exagera, a zis el, și a ieșit din cameră.

În acea noapte am dormit cu lacrimile pe obraz. M-am gândit la mama mea, la casa copilăriei mele, unde mă simțeam iubită și acceptată. M-am gândit la cât de mult mi-aș dori să am un colț doar al meu, unde să pot respira liber.

Zilele au trecut greu. Am început să evit mesele în familie. Mă retrăgeam în camera noastră și citeam sau scriam în jurnal. Doamna Elena a observat:

— Nu-ți place să stai cu noi? Ce fel de noră ești?

Radu a început să vină tot mai târziu acasă. Îl simțeam tot mai departe. Într-o seară, când am încercat să-l îmbrățișez, s-a tras ușor:

— Irina, nu acum. Sunt obosit.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. În acea noapte, am luat o decizie. A doua zi dimineață, am făcut bagajul și am plecat la mama. Nu am spus nimic nimănui. Am lăsat doar un bilet:

„Nu mai pot fi oaspete în propria mea viață.”

Mama m-a primit cu brațele deschise. Am plâns în poala ei ca un copil. Mi-a spus:

— Fata mea, nimeni nu are dreptul să te facă să te simți străină în propria ta familie.

Au trecut câteva zile până când Radu a venit să mă caute. Era abătut.

— Irina, ce faci? Nu poți pleca așa!

— Ba pot. Și trebuie. Nu mai vreau să trăiesc ca o umbră. Vreau să fiu văzută, auzită, respectată.

— Dar ce o să spună lumea?

— Să spună ce vrea! Eu vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc.

A plecat fără să spună nimic. Nu știu ce va fi cu noi. Poate că dragostea nu e suficientă când nu există respect și libertate.

Acum, stau la fereastra camerei mele din copilărie și mă gândesc: câte femei trăiesc ca mine, captive între reguli străine și așteptări care le strivesc? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?