Două inimi, o singură luptă: Povestea gemenilor mei, Vlad și Radu

— Nu, nu se poate! Nu am făcut nimic greșit! am urlat în gând, în timp ce doctorița Stoica îmi explica, cu vocea ei calmă, dar rece, diagnosticul. Vlad și Radu, gemenii mei de-abia născuți, aveau amândoi o malformație cardiacă rară. Îi vedeam pe fiecare, mici, fragili, conectați la fire și monitoare, iar inima mea se rupea în mii de bucăți. Soțul meu, Sorin, stătea lângă mine, cu ochii roșii de nesomn și de plâns, dar încerca să pară tare. — O să trecem și peste asta, Irina, mi-a șoptit, dar vocea lui trăda disperarea.

Totul părea un vis urât. Înainte de naștere, sarcina decursese normal. Mergeam la controale, făceam tot ce mi se spunea. Când am intrat în travaliu, eram plină de speranță. Dar după naștere, când asistenta a venit la mine cu fața palidă, am știut că ceva nu e în regulă. — Copiii au nevoie de investigații suplimentare, mi-a spus. Atunci a început coșmarul.

Primele zile în spital au fost un amestec de panică, rugăciuni și telefoane date rudelor. Mama mea, Mariana, a venit imediat din Bacău, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde. — O să fie bine, mamă, trebuie să fie bine, repeta ea obsesiv. Dar eu nu mai credeam în promisiuni. Mă simțeam vinovată, ca și cum eu aș fi făcut ceva greșit. — Poate am mâncat ceva ce nu trebuia, poate nu am stat destul la pat, îi spuneam Sorinei, sora mea, care încerca să mă liniștească. — Nu e vina ta, Irina! Asta nu ține de tine, mi-a spus ea, dar nu reușea să-mi alunge gândurile negre.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Vlad și Radu au trecut prin operații complicate la Spitalul Marie Curie din București. Am dormit pe scaune, am mâncat pe fugă, am trăit din cafea și speranță. Într-o noapte, când Vlad a făcut febră mare și medicii au intrat în alertă, am simțit că mă prăbușesc. — Doamnă, trebuie să fiți puternică pentru ei, mi-a spus o asistentă. Dar cum să fii puternic când vezi cum copiii tăi se luptă pentru fiecare respirație?

Sorin a început să lipsească tot mai mult de acasă. — Trebuie să merg la muncă, nu ne permitem să pierdem salariul, mi-a spus el. Îl înțelegeam, dar mă simțeam tot mai singură. Într-o seară, după ce Vlad a fost transferat la terapie intensivă, am izbucnit: — Tu nu vezi că eu nu mai pot? Nu vezi că mă sufoc? El a tăcut, apoi a ieșit din salon fără să spună nimic. În acea noapte, am plâns până am adormit cu capul pe marginea patului lui Radu.

Familia noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama și tata s-au certat din cauza banilor: — Nu putem să-i ajutăm la nesfârșit! striga tata. — Sunt nepoții noștri! îi răspundea mama. Prietenii au început să dispară, să nu mai răspundă la telefon. — Nu știm ce să-ți spunem, Irina, e prea greu, mi-a scris o prietenă pe WhatsApp. Am înțeles atunci că durerea te izolează.

Au urmat luni de tratamente, drumuri la spital, analize peste analize. Vlad a avut nevoie de o a doua operație. — Șansele sunt mici, dar nu imposibile, ne-a spus doctorița Stoica. Am simțit cum totul se prăbușește din nou. Înainte de operație, m-am rugat la Dumnezeu cum nu o făcusem niciodată. — Doamne, nu-mi lua copiii! ia-mi mie tot ce vrei, dar lasă-i pe ei! am șoptit printre lacrimi.

După operație, Vlad a stat două săptămâni în comă indusă. În fiecare zi îi citeam povești, îi cântam încet, îi spuneam cât de mult îl iubesc. Radu, mai puternic, a început să zâmbească timid când mă vedea. — Mami, Vlad o să vină acasă? m-a întrebat într-o zi. Nu am știut ce să-i răspund. — Da, iubire, o să vină, am mințit, cu nodul în gât.

Într-o dimineață, Vlad a deschis ochii. Era slăbit, dar zâmbea. — Mami, unde e Radu? a întrebat cu voce stinsă. Atunci am știut că nu am luptat degeaba. Am plâns, am râs, am mulțumit tuturor celor care ne-au ajutat. Dar lupta nu s-a terminat. Vlad are nevoie de tratament toată viața, iar Radu trebuie monitorizat constant.

Sorin s-a întors acasă, dar între noi a rămas o prăpastie. — Nu mai suntem ca înainte, Irina, mi-a spus într-o seară. — Nici nu avem cum, i-am răspuns. Ne-am pierdut inocența, dar am câștigat ceva mai prețios: am învățat să iubim altfel, mai profund, mai adevărat.

Acum, când îi văd pe Vlad și Radu jucându-se împreună, mă întreb: oare dragostea chiar poate salva totul? Sau uneori trebuie să acceptăm că nu putem controla totul, oricât de mult am lupta? Voi ce ați face în locul meu?