„Îmi pare rău, dar de azi și ea locuiește cu noi…” – Povestea unei familii românești despre limite, sacrificiu și regăsire

— Nu te supăra, dar de azi și ea locuiește cu noi, a spus soacra mea, Valeria, cu vocea aceea tăioasă care nu accepta replică. Era trecut de ora opt seara, ploua mărunt, iar eu tocmai terminasem de strâns masa. M-am oprit cu farfuria în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Radu, stătea la masă, cu privirea în farfurie, evitând să mă privească. Pe hol, se auzeau pașii grăbiți ai Anei, sora lui Radu, și chicotelile celor doi copii ai ei, Mara și Vlad.

— Cum adică? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. — Ana și copiii…? Pentru cât timp?

Valeria a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. — Până își găsește ceva. Știi și tu prin ce trece. Nu poți să o lași pe drumuri.

M-am uitat la Radu. Tăcea. În mintea mea, se derulau imagini cu serile liniștite pe care le visam de când ne-am mutat în apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei. Era casa noastră, refugiul meu după zilele lungi la serviciu. Acum, totul părea să se năruie.

Ana a intrat în sufragerie, cu ochii roșii de plâns. — Îmi pare rău, Livia, știu că nu e ușor… dar nu am unde să mă duc. Copiii…

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să fiu insensibilă. Știam că soțul ei o părăsise, că nu avea bani, că părinții ei nu o puteau ajuta. Dar nici eu nu eram de piatră. Aveam și eu limitele mele.

Primele zile au trecut ca prin ceață. Mara și Vlad alergau prin casă, trăgând după ei jucării, urlând, certându-se. Ana plângea des, iar Valeria venea zilnic să „ajute”, dar mai mult să supravegheze. Radu se ascundea în muncă sau la televizor. Eu… eu mă simțeam invizibilă.

— Livia, ai făcut tu mâncare pentru copii? — mă întreba Valeria, de parcă era de la sine înțeles că eu trebuie să am grijă de toți.

— Livia, poți să iei tu rufele de pe sârmă? — Ana, cu voce stinsă, dar mereu cu o nouă rugăminte.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot, i-am spus. Simt că nu mai am aer. E casa noastră, nu mai am niciun colț doar pentru mine. Totul e pe capul meu.

Radu a oftat. — Știu… Dar ce vrei să facem? Să-i dăm afară? E sora mea…

— Nu vreau să-i dau afară, dar nici nu pot să trăiesc așa. Nu mai sunt eu. Nu mai suntem noi.

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice ceartă.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Am început să mă trezesc înaintea tuturor, doar ca să am o jumătate de oră de liniște cu cafeaua mea. Mergeam la serviciu obosită, iritată, și mă întorceam acasă cu inima strânsă. Nu mai era acasă. Era un loc unde trebuia să am grijă de toți, să nu supăr pe nimeni, să nu deranjez.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Valeria în bucătărie, certând-o pe Ana că nu spală vasele. — Livia le face pe toate, tu ce faci?

Atunci am simțit că explodez. — Gata! am strigat. Nu mai pot! Nu sunt menajera nimănui! E casa mea și am nevoie de spațiul meu!

Toți au amuțit. Ana a început să plângă, Valeria s-a uitat la mine ca la o străină, iar Radu a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În ziua aceea am plecat la mama. Am plâns ore întregi. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus: — Livia, dacă nu pui limite acum, nu o să le mai pui niciodată. Nu ești egoistă că vrei liniște. Ești om.

M-am întors acasă seara târziu. Am găsit-o pe Ana făcând bagajele copiilor. — Îmi pare rău, Livia. N-am vrut să te împovărez…

— Nu e vina ta, Ana. Dar nici a mea nu e. Trebuie să găsim o soluție pentru toți.

Am vorbit cu Radu toată noaptea. I-am spus că nu pot continua așa, că am nevoie de el lângă mine, nu doar ca sprijin pentru sora lui. Că dacă nu găsim o cale de mijloc, o să mă pierd de tot.

A doua zi, Radu a vorbit cu Valeria și cu Ana. Au găsit o garsonieră ieftină pentru Ana și copii, aproape de școală. Ne-am oferit să o ajutăm cu chiria primele luni. Valeria a fost supărată pe mine mult timp. Radu a înțeles greu, dar a rămas lângă mine.

Au trecut luni de atunci. Încă mă simt vinovată uneori. Încă mă gândesc dacă am făcut bine. Dar acum, când beau cafeaua dimineața în liniște, știu că am făcut ce trebuia pentru mine.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora, de frică să nu-i rănim? Câți ne pierdem pe noi înșine doar ca să fim „buni”? Poate că uneori curajul adevărat e să spui „nu”, chiar dacă doare.