Banii nu sunt iubire: Drumul meu spre libertate

— Unde ai fost? De ce ai întârziat? — vocea lui Radu răsună ca un tunet în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Îmi strâng geanta la piept, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar știu deja că orice aș spune va fi greșit.

— Am trecut pe la farmacie, Maria are febră… — încerc să explic, dar el ridică mâna, semn să tac.

— Data viitoare să mă anunți. Știi bine că nu-mi place să nu știu unde ești.

Mă simt ca o fetiță prinsă cu minciuna. Îmi mușc buza și mă strecor spre bucătărie, unde mama lui, doamna Viorica, mă privește cu ochii ei reci. „Femeia trebuie să asculte de bărbat, să nu uite cine aduce pâinea în casă”, îmi spusese de atâtea ori. Dar eu aduceam mai mult decât pâine: salariul meu de educatoare mergea direct în mâinile lui Radu, de la prima leafă după nuntă.

La început, mi s-a părut firesc. „Așa e la noi în familie”, mi-a spus el. „Eu am grijă de bani, tu ai grijă de casă.” Am vrut să cred că e iubire, că e grijă. Dar, cu fiecare lună, simțeam cum mă sting. Nu aveam voie să cumpăr nimic fără să-i cer voie. Dacă voiam o cafea cu colegele, trebuia să-i dau socoteală. Orice cheltuială era o discuție lungă, cu suspiciuni și reproșuri.

Maria, fetița noastră, a crescut văzându-mă mereu cu capul plecat. Într-o seară, când avea doar șase ani, m-a întrebat: — Mami, de ce plângi când tati țipă?

Am simțit atunci că mă prăbușesc. Nu voiam ca ea să creadă că așa arată dragostea. Dar nu știam cum să ies din cercul acesta. Prietenele mele mă evitau — „e treaba voastră de familie”, îmi spuneau. Mama mea era prea departe, la țară, iar tata murise de mult.

Într-o zi, la școală, colega mea, Simona, m-a tras deoparte:
— Irina, te-ai schimbat mult. Nu mai râzi ca înainte. Ești bine?

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: cum Radu îmi controlează fiecare leu, cum mă simt captivă în propria viață. Simona m-a strâns în brațe și mi-a spus ceva ce nu mai auzisem niciodată:
— Nu e normal ce ți se întâmplă. Nu e vina ta. Poți să ceri ajutor.

Cuvintele ei au fost ca o scânteie. În acea seară, când Radu mi-a cerut iar banii și mi-a verificat telefonul, am simțit pentru prima dată furie, nu doar frică. Am început să caut pe internet: „dependență financiară”, „abuz emoțional”. Am găsit povești ca a mea. Am citit despre femei care au reușit să plece.

Dar cum să plec? Nu aveam niciun ban pus deoparte. Radu știa totul despre conturile mele. M-am gândit la Maria — unde am fi mers? Cum aș fi putut să-i ofer o viață mai bună?

Într-o dimineață, la școală, Simona mi-a strecurat un pliant: „Centrul de sprijin pentru femei”. Am sunat acolo cu mâinile tremurânde. O voce caldă mi-a spus:
— Nu ești singură. Putem să te ajutăm să-ți recapeți independența.

Am început să pun deoparte câte 10 lei pe săptămână, ascunși într-o cutie de pantofi sub patul Mariei. Fiecare bancnotă era o mică victorie. În paralel, am început să merg la consiliere. La început mi-a fost rușine — ce o să creadă lumea dacă află? Dar acolo am întâlnit alte femei ca mine: Ana, care fugise cu doi copii; Camelia, care nu mai știa ce-i bucuria de ani de zile.

Între timp, Radu devenea tot mai suspicios. Într-o seară a găsit cutia cu bani.
— Ce faci cu banii ăștia? — a urlat.
— Sunt ai mei! — am strigat pentru prima dată în viața mea.

A fost un scandal monstruos. Maria s-a ascuns sub masă și a început să plângă. Atunci am știut că nu mai pot rămâne.

A doua zi dimineață, am luat-o pe Maria de mână și am plecat. Am dormit două nopți la Simona, apoi la centrul de sprijin. Radu a venit la școală să mă caute, a amenințat că mă va da în judecată pentru abandon. Dar pentru prima dată nu mi-a mai fost frică.

Au trecut doi ani de atunci. Încă lupt cu rușinea și cu vinovăția. Încă mă întreb dacă am făcut bine pentru Maria. Dar acum am un cont pe numele meu și un apartament mic în chirie. Maria merge la dansuri și râde din nou.

Uneori mă întâlnesc cu alte femei care trec prin ce am trecut eu. Le spun povestea mea și le privesc în ochi:

— Nu banii sunt iubire. Nu controlul e grijă. Meriți să fii liberă.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc ca mine, în tăcere? Câte dintre noi confundăm frica cu dragostea? Poate povestea mea va da curaj cuiva să spună „ajunge”. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?