Ce va spune familia dacă află că de ziua mea fug de acasă? – Răzvrătirea unei profesoare de limba română împotriva așteptărilor familiale

— Nu pot să cred, Mariana! Chiar tu? De ziua ta? Să lași casa goală și să pleci ca o adolescentă răzvrătită?
Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna în bucătărie ca un clopot spart. Stătea în ușă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Mă simțeam mică, vinovată, deși nu făcusem nimic rău. Doar că, pentru prima dată în cincizeci de ani, voiam să fiu eu însămi, nu „mama”, „soția”, „nora” sau „profesoara”.

— Lidia, nu e ca și cum aș pleca pe alt continent. Mă duc la Sinaia, două zile. Atât. Vreau să mă plimb prin pădure, să citesc o carte fără să mă întrerupă nimeni, să dorm până târziu… E ziua mea, nu?
Soțul meu, Doru, stătea la masă cu ziarul în față, prefăcându-se că citește. Știam că ascultă fiecare cuvânt. Fata noastră, Irina, se juca pe telefon, dar din când în când ridica ochii spre mine, curioasă și puțin speriată.

— Mariana, nu te recunosc! Ce-o să spună lumea? Că nu-ți pasă de familie? Că ai înnebunit la bătrânețe?
Soacra mea era expertă în a apăsa exact pe butoanele care mă dureau cel mai tare. M-am sprijinit de chiuvetă și am inspirat adânc. Mâinile îmi tremurau. În minte îmi răsunau ani întregi de „trebuie”, „se cuvine”, „așa se face”.

M-am născut într-un sat din Bărăgan, într-o familie unde femeile nu aveau voie să viseze prea mult. Mama mea se trezea la patru dimineața să mulgă vacile, apoi gătea pentru toți, spăla, cosea, iar seara adormea epuizată. Tata nu ridica niciodată un deget prin casă. Când am intrat la facultate la București, toată lumea a zis că „Mariana e deșteaptă, dar să nu uite de unde a plecat”. N-am uitat niciodată. Poate prea mult mi-am amintit.

După ce m-am măritat cu Doru, am încercat să fiu soția perfectă. Am gătit sarmale pentru toată familia lui la fiecare sărbătoare, am crescut-o pe Irina aproape singură, am predat la școală cu pasiune, chiar dacă salariul era mic și elevii tot mai neatenți. În fiecare an, de ziua mea, făceam tort pentru alții. Niciodată pentru mine.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt. Poate pentru că Irina a crescut și nu mai are nevoie de mine la fiecare pas. Poate pentru că m-am săturat să fiu invizibilă. Sau poate pentru că m-am privit într-o dimineață în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Cine era femeia aceea cu riduri adânci și ochi obosiți?

— Mariana, gândește-te la familie! Să nu faci vreo prostie!
Soacra mea aproape că țipa acum. Doru a oftat și a lăsat ziarul jos.

— Mamă, las-o. Dacă vrea să plece, să plece. Poate îi face bine.
Am simțit un fior de recunoștință față de Doru, dar și o urmă de tristețe. Nu era un bărbat rău, doar crescut într-o lume unde bărbații nu-și pun niciodată problema dacă au dreptul la odihnă sau la visare.

Irina s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Mami, pot să vin și eu cu tine?
M-am uitat la ea și am zâmbit trist.

— Nu, iubita mea. De data asta trebuie să fiu doar eu cu mine.
A dat din cap, încercând să înțeleagă.

În seara aceea, am făcut bagajul pe furiș, ca o adolescentă care fuge de acasă. Am pus o carte de poezii de Ana Blandiana, un pulover gros și un caiet nou. Am lăsat pe masă un bilet: „Nu vă faceți griji. Mă întorc duminică. Vreau doar să fiu puțin fericită.”

Drumul spre Sinaia a fost ca o eliberare. Am plâns în tren, privind pe geam câmpurile galbene și pădurile care se pregăteau de toamnă. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc: colegele mele de la școală care își cer scuze dacă întârzie cinci minute, vecina care nu iese din casă fără să-și întrebe soțul dacă are nevoie de ceva, mama care nu a avut niciodată o zi doar pentru ea.

La pensiune, am dormit douăsprezece ore fără să mă trezească nimeni. Dimineața am băut cafeaua pe terasă, cu o pătură pe umeri și cu munții în față. Am scris în caiet: „Astăzi sunt liberă.”

Telefonul a sunat de zeci de ori. Mesaje de la Lidia: „Sper că ești mulțumită! Toată lumea întreabă unde ești!” De la Doru: „Sper că te simți bine.” De la Irina: „Te iubesc, mami.”

Am plâns din nou, dar de data asta nu de vinovăție, ci de ușurare. Pentru prima dată, nu mă simțeam egoistă, ci vie.

Când m-am întors acasă, atmosfera era tensionată. Lidia nu mi-a vorbit două zile. Doru a fost distant, dar după câteva zile mi-a adus flori. Irina m-a îmbrățișat strâns.

La școală, colegele m-au privit ciudat când au aflat ce am făcut.

— Ai avut curaj, Mariana! Eu n-aș fi putut niciodată…
— Dar nu te-ai simțit vinovată?
— Ce-a zis familia?

Am zâmbit amar. Da, m-am simțit vinovată. Dar și liberă.

Acum mă întreb: câte dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine? Câte avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea așteaptă să spunem „da”? Poate că e timpul să ne punem pe noi pe primul loc, măcar o dată pe an…