Dans în umbră: Povestea unei a doua șanse după un accident vascular cerebral

— Nu, mama, nu vreau să mă vezi așa! Lasă-mă, te rog, singură! am strigat, cu vocea spartă, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile sub cearșaful aspru al salonului 312. Mirosul de dezinfectant și sunetul perfuziei care picura monoton îmi răsunau în cap ca o condamnare. Eram Ana-Maria, balerina care umplea sălile Teatrului Național, iar acum nu-mi puteam mișca partea dreaptă a corpului. Totul s-a întâmplat într-o secundă, în timpul unei repetiții pentru „Lacul Lebedelor”. Un fior rece, o amețeală, apoi întuneric. Când m-am trezit, lumea mea era alta.

Mama, Ileana, stătea la marginea patului, cu ochii roșii de plâns. — Ana, trebuie să fii tare. O să treci și peste asta. Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam să dansez, să simt podeaua sub tălpi, să aud aplauzele. În schimb, eram prizoniera unui corp care nu mă mai asculta.

În fiecare zi, asistenta, doamna Viorica, venea să mă ajute să fac exerciții. — Hai, Ana, încă o dată. Ridică mâna. Poți! Dar mâna mea atârna inertă, ca o păpușă stricată. Mă simțeam umilită, furioasă, neputincioasă. Într-o seară, când toți plecaseră, am izbucnit în plâns. — De ce eu? Ce rost mai are să trăiesc așa?

Tatăl meu, Petre, nu venea la spital. Mama spunea că nu suportă să mă vadă așa. Dar eu știam adevărul: nu putea accepta că fata lui, perfecționista, nu mai era întreagă. Sora mea, Raluca, venea rar, mereu grăbită, cu telefonul la ureche. — Ana, trebuie să fii realistă. Poate ar trebui să te gândești la altceva. Dansul nu mai e pentru tine. Cuvintele ei mă loveau mai tare decât orice durere fizică.

Într-o zi, la terapie, am întâlnit-o pe Maria, o femeie de 60 de ani, care trecuse prin același coșmar. — Știi, Ana, corpul nu uită niciodată să danseze. Trebuie doar să-l asculți altfel. Am început să vorbim, să râdem, să ne plângem una alteia. Ea mi-a dat speranță când nimeni altcineva nu mai putea.

După două luni, am fost externată. Acasă, totul era schimbat. Mama mă supraveghea ca pe un copil, iar tata evita să mă privească în ochi. — O să-ți găsim un terapeut bun, mi-a spus el, fără să mă privească. Dar eu voiam doar să fiu lăsată în pace. Seara, când toți dormeau, mă ridicam cu greu din pat și încercam să-mi mișc degetele, să-mi amintesc cum era să dansez. Uneori, puneam muzică și plângeam în tăcere.

Într-o zi, Raluca a venit cu o veste: — Am găsit un centru de recuperare unde fac și terapie prin dans. Poate ar trebui să încerci. Am refuzat categoric. — Nu vreau milă! Nu vreau să fiu o caricatură de balerină! Dar, în noaptea aceea, am visat scena, luminile, publicul. M-am trezit cu dorința de a încerca.

La centru, terapeuta, doamna Lidia, m-a privit blând. — Ana, dansul nu e doar pentru cei perfecți. E pentru cei care simt. Am început timid, cu pași mici, cu mâna stângă tremurândă. În jurul meu erau oameni ca mine: un băiat de 17 ani care nu mai putea vorbi, o femeie care își pierduse soțul și voia să uite. Ne țineam de mâini și încercam să ne regăsim ritmul.

Acasă, conflictele nu încetau. Tata voia să mă vadă „normală”, mama mă sufoca cu grija ei, iar Raluca mă presa să „merg mai departe”. Într-o seară, am izbucnit: — Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc pentru voi! Vreau să trăiesc pentru mine! Am plâns toți trei, pentru prima dată împreună. Atunci am simțit că, poate, nu sunt chiar singură.

Lunile au trecut. Corpul meu nu a mai fost niciodată la fel, dar sufletul meu s-a schimbat. Am început să predau dans copiilor cu dizabilități. La început, părinții lor mă priveau cu milă sau neîncredere. Dar când i-au văzut pe micuți zâmbind, încercând să-și miște piciorușele pe muzică, au înțeles. Dansul nu e despre perfecțiune, ci despre curaj.

Într-o zi, tata a venit la unul dintre cursuri. M-a privit cum îi ajutam pe copii să se ridice, să-și găsească echilibrul. La final, m-a îmbrățișat pentru prima dată după accident. — Sunt mândru de tine, Ana. Atunci am știut că am găsit un nou sens.

Acum, când privesc în urmă, știu că accidentul mi-a furat o parte din mine, dar mi-a dăruit alta. Am învățat să iert, să iubesc altfel, să am răbdare cu mine și cu cei din jur. Viața nu e un dans perfect, ci unul plin de ezitări și reluări.

Mă întreb adesea: dacă nu aș fi trecut prin asta, aș fi înțeles vreodată ce înseamnă cu adevărat să trăiești? Poate că adevărata frumusețe a dansului stă în curajul de a te ridica, oricât de greu ar fi.