Am semnat cu mâna mea sentința singurătății: Mărturisirea unei soacre care a pierdut totul

— Nu, nu semna, mamă! Te rog, nu face asta! — vocea lui Radu răsuna în biroul notariatului, dar eu deja țineam stiloul în mână, cu palma tremurândă. Mă uitam la el, la ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, și totuși atât de străini în acel moment. Lângă el, Irina, nora mea, își strângea buzele, încercând să-și ascundă lacrimile.

Am semnat. Am semnat pentru că am crezut că fac ceea ce trebuie. Am semnat testamentul prin care casa noastră, agoniseala unei vieți întregi, urma să le revină lor, cu condiția să aibă grijă de mine până la sfârșitul zilelor. Ce nu am înțeles atunci a fost că, odată cu acea semnătură, am pus o povară pe umerii lor, o povară care avea să ne strivească pe toți.

Totul a început după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins. Radu și Irina s-au mutat la noi, cu promisiunea că vom fi o familie unită. La început, totul părea să meargă bine. Irina gătea cu mine, Radu mă ajuta la grădină, iar serile le petreceam povestind la un ceai. Dar încet-încet, fisurile au început să apară. Irina voia intimitate, Radu era prins între noi două, iar eu mă simțeam tot mai mult ca o povară.

— Mamă, poate ar trebui să ieși mai des cu prietenele tale, să nu te simți singură… — îmi spunea Radu într-o seară, evitând să mă privească în ochi.

— Nu vreau să vă deranjez, dar aici e casa mea! — am răspuns, simțind cum mi se strânge inima.

Irina nu spunea nimic, dar tăcerea ei era mai grea decât orice reproș. Într-o zi, am auzit-o plângând în baie. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns. Atunci am știut că ceva se rupe între noi.

Apoi au început discuțiile despre bani. Radu voia să renoveze casa, Irina visa la o bucătărie nouă. Eu mă temeam să nu rămân pe drumuri dacă ceva s-ar întâmpla. Așa am ajuns la notar, convinsă că un testament clar va liniști spiritele.

— Ești sigură că vrei să faci asta? — m-a întrebat notarul, o femeie cu ochi obosiți.

— Da, vreau să fie totul clar. Să nu existe certuri după ce nu voi mai fi… — am răspuns, fără să-mi dau seama că tocmai declanșam războiul.

După semnare, totul s-a schimbat. Radu și Irina au început să se comporte ca și cum casa ar fi deja a lor. Au mutat mobila fără să mă întrebe, au adus prieteni peste noapte, iar eu mă simțeam tot mai mică în propria mea casă.

— Mamă, trebuie să înțelegi că vrem și noi să ne simțim acasă! — mi-a spus Radu într-o zi, ridicând tonul pentru prima dată.

— Dar eu? Eu unde mai sunt acasă? — am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

Irina m-a privit cu milă și a ieșit din cameră. Din ziua aceea, nu am mai vorbit decât strictul necesar. Radu încerca să fie mediator, dar era evident că nu mai era loc pentru toți trei sub același acoperiș.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre facturi și cheltuieli, Irina a spus cu voce tare ceea ce simțea de mult:

— Nu pot trăi așa! Nu pot trăi cu sentimentul că orice fac e greșit! Ori plecăm noi, ori pleacă mama ta!

Radu a tăcut. Eu am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am dormit în acea noapte pe canapea, cu ochii deschiși spre tavanul pe care îl priveam de zeci de ani, dar care acum părea străin.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Ne mutăm la chirie o perioadă. Avem nevoie de spațiu. Te sunăm.”

Casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Zilele treceau greu, iar telefonul nu suna niciodată. Prietenele mele erau ocupate cu nepoții lor sau cu problemele lor de sănătate. Eu eram singură cu amintirile și cu regretul.

Am încercat să-i sun pe Radu și Irina. Nu răspundeau sau răspundeau scurt, fără chef de vorbă. Am aflat de la vecini că s-au mutat într-un apartament mic, dar măcar erau fericiți.

M-am dus la notar din nou, să văd dacă pot schimba ceva. Mi s-a spus că e prea târziu. Testamentul e clar, iar eu nu pot decât să aștept sfârșitul zilelor mele într-o casă care nu-mi mai aparține cu adevărat.

În fiecare seară mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea pentru familie poate distruge tocmai familia? Dacă aș fi avut curajul să vorbesc deschis cu ei, dacă aș fi avut încredere că mă vor iubi și fără condiții scrise pe hârtie… poate că astăzi nu aș fi singură.

Acum stau la fereastră și privesc strada pustie. Mi-e dor de Radu copil, de Irina zâmbitoare, de serile în care eram toți împreună. Dar cel mai mult mi-e dor de mine însămi, cea care credea că poate controla viitorul cu o simplă semnătură.

Oare câți dintre noi nu facem greșeli din prea multă dragoste? Oare chiar putem repara ce am stricat sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?