Casa care trebuia să fie acasă: Trădare între surori

— Nu pot să cred, Livia, chiar nu pot! Cum să-mi faci una ca asta? — vocea Cameliei răsuna în bucătăria nouă, încă mirosind a vopsea proaspătă și a vise neîmplinite. Mâinile îi tremurau pe marginea blatului, iar ochii îi aruncau scântei spre mine. Mă uitam la ea, încercând să-mi adun gândurile, dar tot ce simțeam era un nod în gât și o oboseală care mă apăsa până în oase.

— Camelia, nu ți-am făcut nimic. E casa noastră, am muncit pentru ea ani de zile, tu știi prea bine… — am încercat să-i răspund, dar vocea mi s-a frânt. În colțul camerei, Mihai, soțul meu, privea scena cu maxilarul încordat. Știa cât de mult mă doare tot ce se întâmplă.

Totul a început cu un vis simplu: să avem un loc al nostru, după ani de chirii și mutări. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Seara, când Mihai venea obosit de la serviciu, îi încălzeam ciorba și visam împreună la grădina cu meri și la camera copilului pe care încă nu-l aveam. Când banca ne-a aprobat creditul, am plâns amândoi de fericire.

Dar fericirea noastră a stârnit ceva întunecat în Camelia. Întotdeauna fusese geloasă pe mine, deși era sora mai mare. Când eram mici, mama îi cumpăra mereu haine noi, iar eu primeam doar ce-i rămânea ei mic. Dar când am crescut și am început să-mi croiesc drumul, Camelia părea să nu suporte că pot avea ceva al meu.

În ziua mutării, Camelia și soțul ei, Doru, au venit să ne ajute. Sau cel puțin așa am crezut. Au adus o sticlă de vin și zâmbete largi, dar privirile lor se plimbau peste fiecare colțișor al casei cu o curiozitate ciudată. Seara, după ce toți musafirii au plecat, am găsit-o pe Camelia în biroul meu, răsfoind actele de proprietate.

— Ce faci acolo? — am întrebat-o.

— Nimic, doar mă uitam… Ești sigură că totul e în regulă cu actele? Știi că Doru se pricepe la chestii din astea… — mi-a răspuns cu un zâmbet fals.

Nu i-am dat importanță atunci. Dar în zilele următoare au început să apară probleme. Un vecin a venit să-mi spună că Doru s-a interesat dacă terenul are litigii. Apoi am primit o scrisoare de la primărie: cineva contestase autorizația de construcție a garajului. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare.

Mihai încerca să mă liniștească:
— Nu are cum să fie Camelia… E sora ta! Poate e doar o coincidență.

Dar în sufletul meu știam adevărul. Într-o seară, am găsit un mesaj pe telefonul lui Doru, uitat pe masa din sufragerie: „Să vezi cum o să-i sară Liviei zâmbetul când o să piardă casa.” Am simțit cum mi se face rău. Am ieșit în grădină și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi am confruntat-o pe Camelia. Nu a negat nimic. S-a uitat la mine cu ochii goi și mi-a spus:
— Tu ai avut mereu noroc. Eu am muncit toată viața și tot tu ai ajuns să ai mai mult. Nu e corect!

— Dar nu e vina mea! De ce vrei să-mi faci rău?

— Pentru că pot, Livia! Pentru că vreau să simți cum e să pierzi!

Am simțit atunci că nu mai am soră. Am început o luptă surdă: avocați, drumuri la primărie, nopți nedormite. Mihai era stânca mea, dar îl vedeam cum se topește sub povara grijilor. Părinții noștri au încercat să medieze conflictul, dar Camelia nu voia să audă nimic.

Într-o zi, mama a venit la mine plângând:
— Ce s-a întâmplat cu voi? Erați nedespărțite când erați mici… Nu vă recunosc!

— Nici eu nu mă mai recunosc, mamă… — i-am răspuns printre lacrimi.

Lupta a durat luni întregi. Am pierdut bani, sănătate și liniște. Dar nu am cedat. Am reușit să dovedim că totul era legal și că reclamațiile erau nefondate. Când am primit vestea că totul s-a rezolvat, nu am simțit bucurie, ci doar un gol imens.

Camelia nu mi-a mai vorbit niciodată. Părinții noștri s-au îmbolnăvit de supărare. Casa visurilor mele a devenit un loc al durerii și al amintirilor amare.

Uneori mă plimb prin grădină și mă întreb: oare merită să lupți pentru fericirea ta dacă asta înseamnă să-ți pierzi familia? Sau poate că familia adevărată e cea care te susține, nu cea care te trage în jos?