Totul pentru cumnatul meu – Testamentul care mi-a sfâșiat familia

— Cum adică „totul îi revine lui Radu”? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce notarul își ridica privirea spre mine, vizibil stânjenit. Pe masa din fața noastră, testamentul soacrei mele era doar o coală de hârtie, dar pentru mine era o sabie care tăia în două familia noastră.

Soțul meu, Mihai, stătea cu ochii în pământ, palid, ca și cum ar fi primit o palmă peste față. Radu, fratele lui mai mic, își mușca buza, evitând să mă privească. Mama lor murise cu două săptămâni în urmă, iar noi veniserăm la București din Pitești pentru citirea testamentului. Mă așteptam la orice, dar nu la asta.

— Așa a dorit doamna Maria, a spus notarul, încercând să-și păstreze tonul neutru. Toate bunurile, casa, apartamentul din Drumul Taberei, economiile și chiar colecția de bijuterii îi revin domnului Radu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mihai nu spunea nimic. În mintea mea, se derulau toate momentele în care el avusese grijă de mama lui: vizitele la spital, cumpărăturile, nopțile nedormite când ea avea nevoie de cineva lângă pat. Radu fusese mereu „băiatul de aur”, dar rar era prezent. Și totuși, el primea totul.

— Mihai, spune ceva! am izbucnit, uitând de toți ceilalți din încăpere.

El a ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi:

— Ce să spun, Ioana? Dacă asta a vrut mama…

Nu am putut să mă abțin:

— Nu e drept! Tu ai fost cel care s-a sacrificat mereu! Tu ai renunțat la concedii, la timp cu copiii noștri, ca să fii lângă ea! Iar acum… nimic?

Radu a încercat să intervină:

— Ioana, nu e vina mea. Eu nici nu știam ce scrie în testament.

L-am privit cu furie:

— Dar ai acceptat fără să clipești!

Notarul a tușit ușor și a spus că procedura e încheiată. Am ieșit pe holul rece al biroului, cu inima bubuindu-mi în piept. Mihai părea împietrit. În drum spre mașină, am mers în tăcere. Când am ajuns acasă, copiii ne-au sărit în brațe, dar eu nu puteam să mă bucur de nimic. Nedreptatea mă ardea pe dinăuntru.

În zilele următoare, Mihai s-a închis în el. Nu vorbea despre mamă, nici despre testament. Eu nu puteam să tac. Am început să-l întreb obsesiv:

— De ce nu lupți? De ce nu ceri explicații?

El ridica din umeri:

— Nu vreau scandal. Nu vreau să mă cert cu fratele meu.

Dar eu nu puteam să accept. Am început să-l privesc pe Radu cu suspiciune. De ce a făcut mama lor asta? Ce i-a spus? Ce i-a promis? Oare Mihai nu merita nimic?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am izbucnit:

— Mihai, nu vezi că ne-au luat tot? Că ai muncit degeaba?

El s-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem:

— Ioana, nu despre bani e vorba. E despre faptul că mama nu m-a considerat niciodată destul de bun. Nici când eram copil, nici acum.

Atunci am înțeles că rana lui era mult mai adâncă decât a mea. Eu vedeam doar pierderea materială; el simțea respingerea unei vieți întregi. Am încercat să-l îmbrățișez, dar s-a tras ușor:

— Lasă-mă puțin singur.

În zilele care au urmat, relația noastră s-a răcit. Eu nu puteam să iert nedreptatea, el nu putea să-și ierte trecutul. Am început să ne certăm din orice: facturi, copii, cine duce gunoiul. Totul părea să se destrame.

Într-o duminică, am primit un telefon de la Radu:

— Ioana, putem să vorbim?

Am acceptat să ne vedem la o cafenea. Radu părea sincer tulburat:

— Știu că e greu. Nici eu nu înțeleg de ce mama a făcut asta. Dar nu vreau să vă pierd ca familie. Dacă vreți, putem vinde apartamentul și împărțim banii.

L-am privit lung:

— Nu e vorba doar de bani, Radu. E vorba că Mihai a fost mereu dat la o parte.

Radu a oftat:

— Știu. Mama avea o slăbiciune pentru mine. Dar Mihai a fost mereu cel puternic. Poate că ea a crezut că el nu are nevoie…

Am plecat de acolo cu și mai multe întrebări. Seara i-am povestit lui Mihai discuția. El a dat din cap:

— Nu vreau nimic de la Radu. Vreau doar să pot merge mai departe.

Dar eu nu puteam să las lucrurile așa. Am început să mă cert cu părinții mei, care îmi spuneau să nu mă bag între frați. Prietenele mă sfătuiau să las trecutul în urmă. Dar cum să lași în urmă o viață de sacrificii ignorate?

Într-o noapte, am stat pe balcon și am plâns. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema. Poate că Mihai avea dreptate: poate că familia e mai importantă decât orice moștenire. Sau poate că, dacă nu te lupți pentru dreptate, accepți să fii călcat în picioare.

Astăzi, încă nu știu ce e corect. Familia noastră nu mai e la fel. Mihai s-a schimbat, eu m-am schimbat. Radu încearcă să repare ceva ce nu poate fi reparat. Copiii simt tensiunea dintre noi.

Mă întreb: oare am făcut bine că am insistat atât? Sau am distrus ceva ce nu se mai poate reface? Voi ce ați fi făcut în locul meu?