Între visuri și așteptări: Povestea mea, Larisa, și lupta pentru dreptul la fericire

— Larisa, iar ai cheltuit banii pe prostii? Vocea mamei răsuna ca un tunet în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei de fasole. M-am oprit în prag, cu cutia noului meu laptop strânsă la piept, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și revoltă. Tata, așezat la masă cu ziarul în față, nici nu s-a uitat la mine. Doar a oftat adânc, ca și cum ar fi simțit greutatea întregii lumi pe umeri.

— Nu sunt prostii, mamă. Am muncit pentru banii ăștia. Am făcut ore suplimentare la birou, am renunțat la concediu… Am nevoie de laptop pentru cursurile online și pentru proiectele mele. Nu e doar un moft.

Mama a dat din mână, exasperată.

— Ce proiecte? Ce cursuri? Tu nu vezi că lumea se descurcă și fără atâtea aparate? Pe vremea mea, scriam cu pixul pe caiet și tot am ajuns om. Acum toți tinerii sunteți leneși și răsfățați!

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea, toate eforturile mele — serile târzii la birou, economiile făcute din fiecare salariu, refuzurile la ieșirile cu prietenii — păreau să se topească sub privirea ei tăioasă. Tata a ridicat ochii din ziar.

— Las-o, Marioara. Dacă așa crede ea că-și face viața mai bună… Dar să nu vii să ne ceri bani când rămâi fără!

Am vrut să le spun că nu vreau nimic de la ei. Că tot ce-mi doresc e să mă bucur de munca mea, să simt că pot evolua, că pot visa. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am urcat în camera mea și am trântit ușa, lăsându-mă să cad pe pat cu cutia lângă mine.

În seara aceea, am deschis laptopul nou și am început să plâng. Nu de fericire, ci de neputință. De ce nu pot fi niciodată destul pentru ei? De ce orice fac e greșit?

A doua zi dimineață, fratele meu mai mic, Vlad, a intrat tiptil în cameră.

— Larisa… mama e supărată rău. Zice că te-ai schimbat de când ai început să câștigi bani. Că nu mai ești fata ei cuminte.

M-am uitat la el cu ochii umflați.

— Vlad, tu ce crezi? Chiar sunt răsfățată?

A dat din umeri.

— Nu știu… Dar cred că vrei altceva decât vor ei pentru tine. Și asta îi sperie.

Am zâmbit amar. Vlad avea doar șaisprezece ani, dar vedea lucrurile mai clar decât oricine.

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Mama mă ignora sau îmi vorbea doar ca să mă certe. Tata îmi arunca priviri pline de reproș. Mă simțeam ca o străină în propria familie.

La serviciu, colegele mele mă felicitau pentru achiziție.

— Bravo, Larisa! În sfârșit ai investit în tine! îi spunea Adina.

Dar acasă, fiecare pas pe care îl făceam spre independență era privit ca o trădare.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care îmi reproșa că nu contribui destul la cheltuielile casei — am izbucnit:

— Mamă, tu nu vezi că încerc să fac ceva cu viața mea? Nu vreau să rămân blocată aici! Vreau să cresc, să învăț lucruri noi!

Ea s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Și noi ce suntem? O povară? Tot ce-am făcut pentru tine nu contează?

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea vinovăției. Am ieșit din casă și am mers ore întregi pe străzile pustii ale orașului. M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt egoistă. Dacă nu cumva visurile mele îi rănesc pe cei dragi.

Într-o zi, la birou, șefa mea m-a chemat la o discuție.

— Larisa, am observat că ești abătută. S-a întâmplat ceva?

I-am povestit totul — despre familie, despre lupta dintre dorința mea de a evolua și așteptările lor tradiționale.

— Știi ce cred eu? mi-a spus ea blând. E greu să fii prima din familie care rupe tiparele. Dar cineva trebuie să o facă. Altfel, nimic nu se schimbă niciodată.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să mă înscriu la cursuri online de programare și design grafic. Am aplicat pentru un job part-time la o firmă IT din București și am fost acceptată. Când le-am spus alor mei că voi pleca din Ploiești pentru o vreme, mama a izbucnit în plâns.

— O să ne uiți! O să te schimbi și mai mult! Ce rost are toată tehnologia asta dacă ne pierdem copiii?

Tata a tăcut mult timp înainte să spună:

— Poate că are dreptate mama ta… Dar poate că ai dreptate și tu.

Am plecat cu inima frântă și cu valiza plină de speranțe. La București, viața era grea — chiria scumpă, colegii reci — dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine. Îmi lipseau serile cu Vlad și mirosul ciorbei mamei, dar știam că trebuie să merg înainte.

După câteva luni, am reușit să le trimit părinților bani pentru facturi. Mama mi-a scris un mesaj scurt: „Sunt mândră de tine.” Am plâns citind acele cuvinte simple.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: câți dintre noi renunță la visuri doar pentru a nu-i supăra pe ceilalți? Cât din fericirea noastră e negociabilă? Poate că nu există răspunsuri simple — dar oare nu merităm cu toții dreptul de a ne construi propriul drum?