Bunico, iartă-mă că te-am uitat

— Irina, ai auzit ce s-a întâmplat cu mama ta?
Vocea vecinei, doamna Stanciu, m-a izbit ca un trăsnet în timp ce mă grăbeam să intru în magazinul din colț. Aveam lista de cumpărături în mână și gândurile îmi zburau la ședința de la serviciu, la temele lui Vlad și la ciorba pe care trebuia s-o fac pentru seară.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.
— Nu a mâncat nimic de trei zile. Am trecut pe la ea și mi-a spus că nu are poftă, dar eu cred că nu are cine să-i aducă ceva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunica mea, Ana, avea 84 de ani și locuia singură de când bunicul s-a stins. Încercam să o vizitez cât de des puteam, dar între serviciu, copii și certurile nesfârșite cu fratele meu, Rareș, timpul se scurgea printre degete ca nisipul.

Am lăsat coșul jos și am ieșit aproape alergând din magazin. Pe drum spre casa bunicii, fiecare pas era o bătaie de inimă mai puternică. Mă simțeam vinovată, furioasă pe mine însămi și pe toți cei care ar fi trebuit să fie acolo pentru ea.

Când am intrat în apartamentul micuț, am găsit-o pe bunica stând la masă, cu mâinile împreunate în poală. Privea pe geam, iar ochii ei albaștri păreau mai triști ca niciodată.
— Bunico, de ce nu mi-ai spus că nu ai mâncat?
S-a uitat la mine și a zâmbit slab.
— Nu am vrut să te deranjez, draga mea. Știu că ai multe pe cap.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile reci între ale mele.
— Nu ești o povară pentru mine! De ce crezi asta?
— Așa simt… De când s-a dus bunicul, parcă nu mai are rost nimic. Voi sunteți ocupați cu ale voastre. Rareș n-a mai trecut de două luni…

Am simțit un nod în gât. Rareș și cu mine nu ne mai vorbisem decât prin mesaje scurte de când ne-am certat la înmormântarea tatălui nostru. El dădea vina pe mine că nu mă ocup destul de mama și eu îl acuzam că fuge de responsabilități.

— O să vorbesc cu Rareș, promit! Dar tu trebuie să mănânci. Hai să-ți fac ceva cald.

Am deschis frigiderul: aproape gol. Am găsit doar o bucată de brânză uscată și niște roșii zbârcite. M-am simțit ca ultimul om.

În timp ce îi încălzeam niște supă instant adusă de acasă, am început să plâng în tăcere. Bunica s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.
— Nu plânge, Irina. Știu că mă iubești.

În seara aceea am stat până târziu cu ea. Am povestit despre copilăria mea, despre cum mă ascundea sub masă când venea tata beat acasă, despre cum mă învăța să cos nasturi sau să fac plăcintă cu mere. Am râs și am plâns împreună.

Când am ajuns acasă, soțul meu, Mihai, m-a întâmpinat cu reproșuri:
— Iar ai întârziat! Vlad a stat singur la teme și nici nu ai făcut cumpărăturile!
— Mihai, nu mai pot! Bunica nu a mâncat de trei zile! Cum poți să fii atât de insensibil?

A urmat o ceartă lungă, cu uși trântite și tăceri grele. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ales cariera sau confortul personal în locul familiei.

A doua zi am sunat-o pe mama:
— Mamă, trebuie să facem ceva pentru bunica! Nu putem s-o lăsăm așa!
— Irina, eu sunt la țară cu treabă… Tu ești mai aproape…

Am simțit cum toată povara cade pe umerii mei. Am încercat să-l sun pe Rareș:
— Rareș, trebuie să vii la bunica! Nu mai poate singură!
— Eu? De ce eu? Tu stai în oraș! Eu am serviciu la Ploiești!
— Și eu am serviciu! Dar e mama noastră! Nu putem s-o lăsăm să moară de foame!

A urmat o ceartă ca toate celelalte: acuzații, reproșuri, lacrimi. Am închis telefonul tremurând.

În zilele următoare am încercat să mă împart între serviciu, familie și bunică. Mergeam la ea dimineața înainte de muncă și seara după ce culcam copilul. Eram epuizată fizic și psihic.

Într-o seară am găsit-o pe bunica privind vechiul album foto.
— Îți amintești când mergeam la mare toți patru? a întrebat ea cu voce stinsă.
— Da… Erai mereu cea care ne ținea împreună.
— Acum e rândul tău să ne ții aproape…

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte. Cum să țin o familie care se destramă? Cum să împac un frate care nu vrea să audă de responsabilitate și o mamă care fuge mereu?

Într-o duminică am decis să-i chem pe toți la masa de prânz la bunica. A fost un fiasco: Rareș a venit morocănos, mama era grăbită să plece înapoi la țară, Mihai bombănea că pierde meciul la televizor.

La masă s-au iscat discuții aprinse despre bani, moștenire și cine ar trebui să aibă grijă de bunica. Bunica plângea în tăcere.

După ce au plecat toți, am rămas singură cu ea.
— Iartă-ne, bunico… Nu știm să fim o familie.
Ea mi-a zâmbit trist:
— Voi sunteți familia mea. Și vă iubesc așa cum sunteți.

În acea seară am decis că nu pot schimba trecutul sau oamenii din jurul meu. Dar pot fi prezentă pentru bunica atât cât mai este aici.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va învăța din greșelile mele. Poate cineva va găsi curajul să-și sune bunicii sau părinții chiar azi.

Oare câți dintre noi ne dăm seama cât de ușor putem pierde ceea ce contează cu adevărat? Oare cât valorează o clipă petrecută împreună față de toate lucrurile pentru care ne certăm zi de zi?