Între dragoste și vină: Povestea unei mame care nu știe când să spună „nu”

— Mamă, mai ai să-mi dai două milioane până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi la sfârșitul lunii, chiar jur!
Vocea lui Vlad răsună în telefon, iar eu, ca de fiecare dată, simt cum mi se strânge inima. Stau pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. E deja a treia oară luna asta când mă roagă de bani. Mă uit la poza lui de pe noptieră — avea vreo șapte ani atunci, cu obrajii rumeni și ochii plini de speranță. Ce s-a întâmplat cu băiatul acela?

— Vlad, nu știu ce să zic… Știi că nu stau nici eu prea bine cu banii.
— Mamă, te rog! Nu am cui altcuiva să cer. Tata nici nu vrea să audă de mine!

Îmi simt lacrimile cum îmi ard ochii. De fiecare dată când îl refuz, mă simt cea mai rea mamă din lume. Dar dacă îi dau, știu că nu fac decât să prelungesc o situație care nu duce nicăieri. Vlad are 28 de ani, lucrează cu jumătate de normă la un call-center și schimbă joburile ca pe șosete. Nu are familie, nu are planuri clare. Doar vise și promisiuni.

Mă ridic și mă uit pe geam. Blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești par la fel de obosite ca mine. Mă întreb unde am greșit. Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru altă femeie când Vlad avea doar zece ani. Am muncit pe brânci — două joburi, nopți nedormite, sacrificii peste sacrificii. Tot ce am făcut a fost pentru el. Poate prea mult.

Îmi amintesc prima dată când Vlad a venit acasă cu restanțe la facultate. Era abătut, dar nu părea speriat. I-am plătit taxa fără să clipesc. „Lasă, mamă, toți mai greșesc”, i-am spus atunci. Apoi au urmat alte taxe, alte restanțe, alte scuze. Mereu am găsit o explicație pentru el: „E greu pentru tineri azi”, „Nu are un model masculin”, „E sensibil”.

Sora mea, Ioana, mi-a spus mereu că îl răsfăț prea mult.
— Maria, trebuie să-l lași să se descurce singur! Altfel o să ajungă să stea toată viața pe capul tău.
— E copilul meu! Cum să-l las la greu?
— Nu e copil, e bărbat! Și tu ai nevoie de liniște.

Dar cum să găsesc liniște când Vlad mă sună plângând că nu are bani de chirie? Sau când îmi spune că nu poate merge la muncă pentru că nu are bani de autobuz? Cum să-i spun „nu” când știu cât a suferit după divorțul nostru? Poate dacă Doru ar fi rămas… poate dacă eu aș fi fost mai fermă…

Într-o seară, după ce i-am trimis iar bani prin Revolut, am avut o ceartă urâtă cu Vlad.
— Mamă, tu nu mă înțelegi! Toți prietenii mei primesc bani de la părinți!
— Vlad, ai aproape 30 de ani! Cât o să mai pot eu să te ajut?
— Dacă nu vrei să mă ajuți, spune direct! Nu trebuie să-mi arunci mereu în față că sunt un ratat!
— Nu asta am spus… dar trebuie să-ți găsești drumul tău.
— Lasă-mă în pace!

A închis telefonul și n-am mai dormit toată noaptea. M-am plimbat prin casă ca o umbră, încercând să-mi dau seama dacă am făcut bine sau rău. A doua zi m-a sunat Ioana.
— Ce-ai pățit? Ai vocea stinsă.
I-am povestit totul printre lacrimi.
— Maria, trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi toată viața cu vina asta. Vlad trebuie să învețe să fie responsabil.

Dar cum să-l las? Dacă pățește ceva? Dacă ajunge pe drumuri? Gândurile astea mă macină zi și noapte.

Într-o duminică, la masa de prânz, Vlad a venit acasă. Era abătut și tăcut. Am încercat să-l înveselesc cu sarmale și prăjitura lui preferată.
— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine.
— Și mie îmi pare rău că nu pot fi mereu acolo pentru tine.
A oftat adânc.
— Poate ai dreptate… Poate ar trebui să încerc să mă descurc singur.
L-am privit lung și mi-am dat seama cât de greu îi este și lui.

Au trecut câteva luni de atunci. Vlad încă mă sună din când în când pentru ajutor, dar tot mai rar. A început să lucreze full-time la o firmă de curierat. Nu e jobul visurilor lui, dar e un început. Eu încă mă lupt cu vina și cu dorința de a-l proteja.

Uneori mă întreb: Oare dragostea mea l-a făcut slab sau i-a dat puterea să meargă mai departe? Unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe datoria copilului față de sine însuși?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați face în locul meu? Ați putea spune „nu” propriului copil când vă cere ajutorul?