Lacrimi de mamă: Povestea unei alegeri între datorie și vis

— Nu pot să cred, Irina! Cum să-mi faci una ca asta? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, simțind că mă sufoc.

— Mamă, te rog, ascultă-mă… Nu pot să merg la Medicină. Nu pot, nu vreau. Eu… eu vreau să pictez, să merg la Arte, am spus, cu vocea abia șoptită, dar hotărâtă.

— Ai înnebunit? După tot ce am făcut pentru tine? După ce am muncit o viață întreagă la fabrica aia nenorocită, să te văd doctoriță, să nu duci lipsă de nimic? Pentru ce? Ca să te faci… pictoriță?

Am simțit cum mi se strânge inima. Mă durea să o văd așa, dar nu mai puteam trăi cu minciuna. De ani de zile, fiecare notă la biologie era o povară, fiecare manual de chimie, o piatră de moară. Nu mă vedeam niciodată cu halatul alb, ci cu pensula în mână, în atelierul meu, printre culori și pânze.

— Mamă, nu pot să trăiesc viața ta. Nu sunt tu. Nu vreau să fiu nefericită, am spus, cu lacrimi în ochi.

A izbucnit în plâns. S-a așezat pe scaun, cu capul în mâini. Tata a intrat în bucătărie, atras de zgomot.

— Ce s-a întâmplat aici?

— Fata ta nu vrea să meargă la Medicină! Vrea să se facă artistă! a strigat mama, cu vocea spartă.

Tata s-a uitat la mine lung, apoi la mama. A oftat adânc.

— Irina, e viața ta. Dar să știi că nu-i ușor. Să nu vii peste ani să ne reproșezi că nu te-am avertizat.

Am dat din cap, fără să mai pot spune nimic. În acea seară, am stat în camera mea, ascultând cum mama plângea dincolo de perete. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată, simțeam că respir cu adevărat.

Zilele următoare au fost reci. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Tata încerca să facă glume, dar nimic nu mai era la fel. Am dat admitere la Arte și am intrat. A fost cea mai fericită zi din viața mea, dar acasă nu am avut cui să-i spun. Mama nu a venit la festivitatea de deschidere. Nici la prima mea expoziție, nici la a doua.

Au trecut ani. Am început să vând tablouri, să am comenzi, să fiu invitată la vernisaje. Oamenii mă felicitau, îmi spuneau că am talent. Dar de fiecare dată când primeam o diplomă sau o recunoaștere, simțeam un gol. Mi-ar fi plăcut să o văd pe mama în sală, să-i văd ochii mândri. Dar nu venea niciodată.

Într-o zi, am primit un telefon de la fratele meu, Radu.

— Irina, vino acasă. Mama nu se simte bine.

Am lăsat totul baltă și am fugit la Ploiești. Mama era pe pat, palidă, cu ochii roșii de la plâns.

— Irina… ai venit, a spus încet.

— Cum să nu vin, mamă? Ești bine?

A dat din cap că da, apoi a început să plângă iar. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Mamă, știu că te-am dezamăgit. Dar nu puteam altfel. Nu puteam să trăiesc viața ta. Te iubesc, dar trebuie să fiu eu însămi.

A tăcut mult timp. Apoi, cu o voce stinsă:

— Poate că am greșit și eu. Am vrut doar să-ți fie bine. Să nu suferi ca mine. Dar poate că nu știu eu ce e binele pentru tine…

Am plâns amândouă. Pentru prima dată, ne-am spus tot ce aveam pe suflet. Nu s-a schimbat totul peste noapte, dar de atunci mama a început să mă sune, să mă întrebe ce mai pictez, să-mi ceară poze cu tablourile mele.

Acum, după ani, am atelierul meu la București. Am avut expoziții în țară și afară. Mama încă oftează când vede cât de greu e uneori, dar vine la vernisaje și mă îmbrățișează. Tata e mândru, chiar dacă nu spune prea multe. Radu râde și zice că sunt „oaia colorată” a familiei.

Dar uneori, noaptea târziu, mă întreb: dacă aș fi ales altfel, dacă aș fi mers la Medicină, ar fi fost mama mai fericită? Sau eu mai nefericită? Poate că fiecare alegere doare pe cineva. Dar oare e drept să ne sacrificăm visurile pentru liniștea altora?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales datoria sau visul? Și cât de mult contează fericirea noastră în ecuația asta complicată numită familie?