Niciodată nu am fost destul de bună pentru ei: Povestea mea, Irina

— Nu înțelegi, mamă, nu pot să renunț la el! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama încerca să mă liniștească în bucătăria noastră mică, cu pereții decojiți și miros de cafea arsă. Era a treia oară săptămâna asta când mă întorceam acasă plângând din cauza lui Vlad și a familiei lui.

— Irina, ascultă-mă bine, oamenii ca ei nu vor accepta niciodată pe cineva ca noi. Nu vreau să te văd suferind toată viața, mi-a spus mama, cu vocea stinsă, dar hotărâtă. Știam că are dreptate, dar inima mea refuza să asculte.

L-am cunoscut pe Vlad la facultate, la Litere. Eu veneam dintr-o familie destrămată, cu un tată care ne-a părăsit când aveam zece ani și o mamă care muncea la două joburi ca să ne țină pe linia de plutire. Vlad era opusul meu: crescut în centrul Bucureștiului, fiu de avocați cunoscuți, obișnuit cu vacanțe la munte și discuții despre artă la cină. M-a atras la el felul în care mă făcea să mă simt văzută, importantă, ca și cum aș fi contat cu adevărat.

Primele luni au fost ca un vis. Mergeam împreună la bibliotecă, ne plimbam prin Copou și visam cu ochii deschiși la o viață împreună. Dar apoi a venit prima întâlnire cu părinții lui. Doamna Radu m-a privit de parcă aș fi murdărit covorul din sufrageria lor scumpă doar intrând pe ușă.

— Și părinții tăi cu ce se ocupă? m-a întrebat ea, zâmbind fals.

— Mama lucrează la supermarket și mai face curățenie la câteva familii. Tata… nu mai e cu noi de mult, am răspuns încercând să-mi țin vocea fermă.

A urmat o tăcere apăsătoare. Domnul Radu a schimbat subiectul imediat, dar privirea lui spunea totul: nu eram de nasul lor.

După acea vizită, Vlad a început să se schimbe. Era tot mai stresat, tot mai absent. Îl vedeam cum răspunde la mesaje scurte de la mama lui și cum oftează când îi spun că nu pot veni la petrecerile prietenilor lui pentru că trebuie să lucrez la bibliotecă sau să am grijă de fratele meu mai mic.

Într-o seară, după ce am ieșit de la cinema, Vlad s-a oprit brusc pe trotuar.

— Irina, trebuie să vorbim. Mama vrea să mă duc cu ea la o cină unde vine și Ana… fata unor prieteni de familie. Nu vreau să merg, dar mă presează mereu. Spune că ar trebui să cunosc „o fată potrivită”.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana era tot ce nu eram eu: elegantă, sigură pe ea, cu părinți medici și vacanțe în Grecia.

— Și ce vrei să faci? am întrebat încet.

— Vreau să fiu cu tine! Dar nu știu cât mai pot rezista presiunii lor… Nu vreau să te pierd, dar nici nu vreau să-mi dezamăgesc familia.

Acele cuvinte m-au urmărit nopți întregi. M-am întrebat dacă dragostea noastră e destul de puternică să reziste prejudecăților și așteptărilor unei lumi care nu mă voia printre ai ei.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit la mine acasă. Mama făcea sarmale și fratele meu se juca pe covorul vechi din sufragerie. Vlad părea pierdut.

— Irina… mama a spus că dacă nu mă despart de tine, mă va da afară din casă. Că nu vrea „rușinea” asta în familie.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. L-am privit lung și am știut că trebuie să-l las să plece. Nu voiam să fie nevoit să aleagă între mine și familia lui. L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit:

— Dacă mă iubești cu adevărat, vei găsi drumul înapoi spre mine când vei fi pregătit să lupți pentru noi.

Au trecut luni în care am plâns în fiecare noapte. Mama încerca să mă facă să merg mai departe, dar eu simțeam că viața mea s-a oprit acolo, în acea zi ploioasă. Vlad mi-a scris câteva mesaje scurte, dar apoi s-a lăsat tăcerea.

Am aflat de la colegi că s-a logodit cu Ana. Am văzut poze pe Facebook: el zâmbea forțat lângă ea, într-o sală plină de flori și oameni eleganți. Am simțit furie, tristețe și o durere surdă care nu voia să plece.

Anii au trecut. M-am angajat ca profesoară într-un liceu din Iași și am început să-mi construiesc viața fără Vlad. Am întâlnit oameni noi, am râs din nou, dar rana a rămas acolo — dovada că uneori dragostea nu e suficientă când lumea refuză să te accepte.

Uneori mă întreb: dacă m-aș fi născut într-o altă familie, dacă aș fi avut alt nume sau alt statut social… ar fi fost povestea noastră diferită? Sau suntem condamnați să fim judecați mereu după unde ne-am născut și nu după cine suntem cu adevărat?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsul la aceste întrebări. Dar știu sigur că meritam să fiu iubită pentru ceea ce sunt — nu pentru ceea ce alții cred că ar trebui să fiu.