O oră de întârziere, o viață de compromisuri: Povestea mea cu soacra sub același acoperiș

— Irina, iar ai întârziat! Să nu-mi spui că iar ai stat la cafea cu colegele, că știi bine că la ora șase trebuie să fie masa pusă!
Vocea doamnei Viorica răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc în hol, cu geanta atârnându-mi grea pe umăr, și simt cum mi se strânge stomacul. O oră de întârziere. Atât mi-am permis azi, să stau la o cafea cu Ana, colega mea, să râdem puțin, să uit că acasă mă așteaptă o altă lume, una în care nu am voie să fiu eu însămi.

— Îmi pare rău, doamnă Viorica, am avut mult de lucru la birou, încerc să spun, dar vocea mi se pierde în zgomotul cratițelor.

— Nu mă interesează! Aici nu e hotel, să vii când vrei! Radu, vino să-ți ajuți mama, că nevasta ta iar nu știe să facă nimic la timp!

Radu apare în prag, evitându-mi privirea. Îi văd umerii lăsați, știu că nu vrea scandal, dar nici nu are curaj să-i spună mamei să mă lase în pace. Mă simt singură, de parcă aș fi o străină în propria casă.

M-am căsătorit cu Radu din dragoste, dar nu am știut că odată cu el voi primi și o soacră care să-mi controleze fiecare pas. După nuntă, am acceptat să ne mutăm la ea „temporar”, până strângem bani pentru un apartament. Au trecut doi ani și „temporarul” a devenit o capcană.

Viorica are reguli pentru orice: cum se spală vasele (doar cu apă fierbinte și detergentul ei special), cum se întinde rufele (doar pe sârmă, nu pe uscător), cum se gătește (numai rețetele ei, fără condimente „moderne” ca busuiocul sau oregano). Orice abatere e pedepsită cu priviri tăioase și remarci acide.

— Irina, ai pus iar șosetele lui Radu la uscat pe calorifer? Ți-am spus de o mie de ori că se strică materialul!
— Îmi pare rău, am uitat…
— Nu te-ai obișnuit nici după atâta timp? Poate nu-ți pasă de el!

Uneori mă întreb dacă nu cumva are dreptate. Poate chiar nu mă pricep la viața asta de familie, la compromisuri, la a fi „femeie adevărată”, cum spune ea. Dar apoi îmi amintesc cine eram înainte: o fată veselă, cu vise, cu prieteni, cu planuri de călătorii și seri de teatru. Acum, fiecare zi e o luptă să nu mă pierd printre reguli și reproșuri.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la fotbal cu băieții, am rămas singură cu Viorica. M-a privit lung, cu ochii ei reci.

— Știi, Irina, eu am crescut singură un copil. Am muncit toată viața, am tras pentru fiecare leu. Nu-mi permit să văd casa asta dată peste cap de lene și neorânduială.

— Nu vreau să vă supăr, încerc să fac tot ce pot…
— Nu faci destul! O femeie adevărată știe să țină casa, să-și respecte bărbatul. Tu doar te plângi și visezi la prostii.

M-am ridicat de la masă cu lacrimi în ochi. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă și alte femei trăiesc așa, dacă și ele simt că nu mai au aer.

A doua zi, la serviciu, Ana m-a întrebat de ce sunt abătută. I-am povestit totul, iar ea m-a strâns în brațe.

— Irina, nu poți trăi așa la nesfârșit. Trebuie să vorbești cu Radu, să-i spui ce simți.

Dar cum să-i spun? De fiecare dată când încerc, Radu oftează și spune:

— Hai, Irina, mama e bătrână, așa e ea… Nu te mai consuma. O să fie bine.

Dar nu e bine. În fiecare zi simt că mă pierd. Că nu mai sunt eu. Că trăiesc viața altcuiva, după reguli care nu mă reprezintă.

Într-o duminică, când Viorica a plecat la piață, am deschis dulapul și am găsit vechiul meu jurnal. Am citit pagini scrise cu ani în urmă, pline de speranță și entuziasm. Am plâns. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva.

Seara, după cină, i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot. Trebuie să ne mutăm. Nu mai rezist aici.

A rămas tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știu că nu e ușor, dar nu avem bani pentru chirie. Și mama… dacă rămâne singură?

— Dar eu? Eu ce fac? Eu unde sunt în povestea asta?

A tăcut din nou. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe scara blocului și am stat acolo până târziu, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă voi avea vreodată curajul să aleg pentru mine.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi găsesc mici bucurii: o carte citită pe ascuns, o plimbare scurtă cu Ana, o cafea băută pe fugă înainte de a mă întoarce acasă. Dar știu că nu e de ajuns.

Uneori mă gândesc să plec. Să-mi iau viața de la capăt, chiar dacă asta înseamnă să o iau de la zero. Alteori mă simt vinovată: dacă Radu nu mă urmează? Dacă Viorica se îmbolnăvește? Dacă toată lumea mă va judeca?

Dar cât timp mai pot trăi după regulile altcuiva? Cât timp mai pot renunța la mine pentru liniștea altora?

Poate că nu sunt singura care simte așa. Poate și voi ați trecut prin asta. Ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire?