Vacanța care ne-a rupt familia: Povestea unei bunici, a banilor și a neînțelegerii

— Nu e corect, mamă! Cum poți să o iei doar pe Ilinca la mare și pe Mara să o lași acasă?
Vocea mea tremura, iar telefonul aproape că îmi scăpa din mână. Eram în bucătărie, cu Mara lângă mine, încercând să-și facă temele, dar cu ochii roșii de plâns. Mama, la celălalt capăt al firului, părea de neclintit.

— Martina, nu am bani pentru amândouă. Știi bine că pensia mea abia ajunge. Iar Ilinca a fost mereu mai apropiată de mine. Dacă vrei să vină și Mara, pune și tu ceva la bani.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba de bani. Era vorba de principiu. De ce să plătesc pentru ca fiica mea să meargă într-o vacanță pe care bunica o oferă doar „favoritelor”? Și, mai ales, cum să-i explic Marei că nu e destul de „apropiată” de bunica ei?

Soțul meu, Sorin, a intrat în bucătărie și m-a privit întrebător. I-am făcut semn să aștepte. Mama continua:

— Eu nu fac diferențe, dar nu pot să mă împart. Ilinca e mai mică, are nevoie de mine. Mara e deja mare, poate merge cu voi altădată.

— Are 11 ani, mamă! Nu e adult. Și nu e vina ei că tu nu vrei să te apropii de ea.
Am închis telefonul brusc, cu lacrimi în ochi. Mara s-a uitat la mine și a șoptit:

— Nu mă iubește bunica?

M-am prăbușit pe scaun și am luat-o în brațe. Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic că uneori, oamenii mari fac alegeri pe care copiii nu le pot înțelege?

Seara, la cină, Sorin a încercat să mă liniștească:

— Lasă, dragă, nu merită să te consumi. O să mergem noi cu Mara la munte. Să vezi ce o să-i placă!

Dar nu era vorba despre destinație. Era despre sentimentul de a fi exclus. Despre nedreptate. Despre faptul că mama mea, cea care ar fi trebuit să fie sprijinul nostru, a ales să împartă dragostea cu porția.

A doua zi, am primit un mesaj de la sora mea, Camelia:

„Nu pot să cred că ai făcut atâta scandal pentru o vacanță. Mama e bătrână, nu poate cu doi copii. Dacă nu vrei să contribui, nu mai comenta!”

M-am simțit trădată. Camelia mereu a fost favorita mamei. Ilinca, fiica ei, era răsfățata familiei. Mara, copilul meu, era mereu „prea matură”, „prea tăcută”, „prea diferită”.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama nu mi-a mai răspuns la telefon. Camelia m-a blocat pe Facebook. Mara a devenit tot mai retrasă. Într-o seară, am găsit-o plângând în pat:

— De ce nu mă vrea nimeni, mami?

Am simțit că mă sufoc. Am încercat să-i explic că nu e vina ei, că uneori adulții greșesc. Dar cum să-i vindec rana?

În weekend, am mers la piață și am întâlnit-o pe mama. Era cu Ilinca, care povestea entuziasmată despre planurile de la mare. Când m-a văzut, mama a evitat privirea. Am simțit un nod în gât.

— Bună, mamă. Putem să vorbim?

— Nu am ce să vorbesc cu tine dacă tot ce faci e să mă acuzi. Eu am făcut tot ce am putut pentru voi!

— Nu despre mine e vorba. Mara suferă. Nu vezi că îi faci rău?

— Nu vreau să mă cert în piață, Martina. Dacă nu vrei să ajuți, nu mai insista!

Am plecat cu ochii în lacrimi. Oamenii se uitau la noi. M-am simțit mică, neputincioasă.

Acasă, Sorin a încercat să mă facă să văd partea bună:

— Poate că mama ta nu-și dă seama cât rău face. Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare. Să-i spui ce simți.

Am stat toată noaptea și am scris. Am pus pe hârtie tot ce nu am avut curaj să spun: despre copilăria mea, despre cum m-am simțit mereu pe locul doi, despre cât de mult mi-aș fi dorit ca Mara să nu trăiască aceeași durere.

A doua zi, am lăsat scrisoarea în cutia poștală a mamei. Nu mi-a răspuns niciodată.

Vacanța a trecut. Ilinca s-a întors bronzată și fericită. Mara a rămas cu o rană pe care nu știu dacă o va uita vreodată. Relația cu mama s-a răcit și mai mult. Camelia nu-mi mai vorbește.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect. Dacă ar fi trebuit să cedez, să plătesc pentru ca Mara să nu sufere. Dar apoi îmi amintesc privirea Marei și știu că nu banii rezolvau problema.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată. Poate că dragostea de mamă și de bunică ar trebui să fie necondiționată. Sau poate doar eu am așteptări prea mari?

Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de nedreptăți în familie? Cum ați reușit să mergeți mai departe fără să vă pierdeți speranța?