Între Tăcere și Strigăt: Povestea Mariei din Pantelimon

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să tac! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în bucătăria noastră mică din Pantelimon, în timp ce afară ploua cu găleata. Mirosea a ciorbă de perișoare și a țigară ieftină, iar mama, cu ochii roșii de nesomn, se uita la mine ca și cum aș fi fost o străină.

Aveam douăzeci și șapte de ani atunci, dar mă simțeam de o sută. De nouă ani, de când tata plecase cu alta, încercam să mă adun de pe jos. În fiecare zi, mă trezeam cu senzația că trăiesc viața altcuiva, că nu eu sunt fata aceea veselă care visa să devină profesoară de română. Totul se schimbase într-o seară de iarnă, când tata a venit acasă cu geanta de voiaj și a spus, fără să se uite la noi: „Nu mai pot. Mă mut la Lidia.”

Lidia. Numele ăsta a devenit blestemul nostru. Mama a început să plângă, fratele meu, Radu, a trântit ușa și a dispărut în noapte, iar eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. De atunci, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și reproșuri nerostite. Mama s-a închis în ea, Radu a început să lipsească nopțile, iar eu am încercat să țin totul laolaltă, ca o funie care se rupe încet.

Anii au trecut, dar rana nu s-a vindecat. Tata venea rar, aducea dulciuri și vorbe goale. Încerca să mă convingă că „viața e complicată”, că „o să înțeleg cândva”. Dar eu nu voiam să înțeleg. Voiam doar să ne întoarcem la serile în care râdeam toți trei la masă, la mirosul de cozonac de Crăciun, la siguranța aceea caldă pe care nu o mai găseam nicăieri.

Într-o zi, la facultate, l-am cunoscut pe Vlad. Era genul de băiat care știa să asculte și să spună glume proaste când aveai nevoie. M-am agățat de el ca de un colac de salvare. M-a făcut să cred că pot iubi din nou, că pot avea încredere. Dar și povestea noastră s-a frânt când am aflat că mă înșela cu colega mea de cameră, Irina. Am simțit că totul se repetă, că sunt condamnată să fiu trădată mereu.

— Maria, trebuie să mergi mai departe, mi-a spus mama într-o seară, după ce m-a găsit plângând pe balcon. Dar cum? Cum să mergi mai departe când simți că toți cei pe care îi iubești te lasă baltă?

Radu s-a apucat de băut. Venea acasă doar ca să doarmă și să ceară bani. Mama îl certa, eu încercam să-l apăr. Într-o noapte, l-am găsit leșinat pe scara blocului. L-am tras în casă și am plâns lângă el până dimineața. Atunci am realizat că nu doar eu eram frântă, ci toți eram bucăți dintr-un puzzle pe care nu-l mai puteam asambla.

Într-o duminică, tata a venit pe neașteptate. Avea părul mai alb și ochii obosiți. S-a așezat la masă și a spus:
— Știu că v-am rănit. Știu că nu pot repara totul. Dar vreau să încerc.

Mama l-a privit cu ură și dor în același timp. Radu a ieșit din cameră fără să spună nimic. Eu am rămas pe loc, cu inima bătând nebunește.
— De ce acum? am întrebat.
— Pentru că mi-e dor de voi. Pentru că am greșit.

A urmat o tăcere lungă. Apoi mama a izbucnit:
— Dorul nu repară nimic! Ani de zile am dormit singură! Ani de zile copiii mei au crescut fără tată!

Tata a plecat din nou, dar de data asta am simțit că ceva s-a schimbat. Poate pentru prima dată am văzut durerea lui adevărată, nu doar egoismul.

Au trecut luni până când am avut curajul să-l sun. Am mers la el acasă, unde Lidia m-a întâmpinat cu un zâmbet stânjenit. Tata m-a luat în brațe și am plâns amândoi ca niște copii pierduți.

— Mi-e greu să te iert, i-am spus printre lacrimi.
— Nu trebuie să mă ierți acum. Dar vreau să știi că te iubesc.

Am început să ne vedem mai des. Încet-încet, am vorbit despre tot ce ne durea. Am aflat că nici el nu era fericit cu adevărat, că și el ducea o luptă cu propriile regrete.

Într-o seară, după ce m-am întors acasă, mama m-a întrebat:
— L-ai iertat?
Am stat mult pe gânduri.
— Nu știu dacă pot ierta totul… Dar vreau să încerc.

Radu încă se luptă cu demonii lui. Mama încă oftează când vede poze vechi cu tata. Eu încă mă trezesc uneori plângând noaptea. Dar ceva s-a schimbat: nu mai fug de durere. O las să mă învețe despre mine.

Mă uit la familia mea și mă întreb: oare chiar putem ierta pe cei care ne-au rănit cel mai tare? Sau doar învățăm să trăim cu cicatricile lor? Voi ce credeți?