Întoarcerea care a destrămat totul: Între zidurile casei surorii mele

— Ce cauți aici, Ana? De ce nu ai rămas la București? Glasul Irinei răsună ca un bici în holul îngust, printre cutiile mele prăfuite și valiza cu fermoarul rupt. Mă uit la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce simt e un nod în gât și o dorință să fug din nou, departe de tot ce doare.

Nu am venit acasă ca să stric ceva. Am venit pentru că nu mai aveam unde să mă duc. După ce mi-am pierdut jobul și chiria, după ce relația cu Radu s-a destrămat ca o pânză veche, singura ușă care mi-a rămas deschisă a fost cea a Irinei. Sau așa am crezut.

— Vlad a zis că e ok să stau aici până mă pun pe picioare, am șoptit, evitând să-i întâlnesc privirea. Dar Irina a râs scurt, amar.

— Vlad nu știe ce înseamnă să ai o soră care apare din senin și dă totul peste cap. Tu știi?

Nu am răspuns. M-am strecurat în camera mică de lângă bucătărie, cu pereții galbeni și patul scârțâind la fiecare mișcare. În fiecare seară, când casa se liniștea, auzeam pașii lui Vlad pe hol, vocea Irinei înăbușită de nervi, și mă simțeam ca o intrusă în propria familie.

Într-o noapte, pe la trei, am ieșit să beau apă. Vlad stătea în bucătărie, cu o bere în mână și ochii pierduți în gol.

— Nu poți dormi? m-a întrebat fără să se uite la mine.

— Nu prea. Mă simt… ca un balast.

A zâmbit trist.

— Nu ești tu problema, Ana. Noi eram deja stricați înainte să vii tu. Doar că acum nu mai putem ascunde.

Am vrut să-l întreb ce s-a întâmplat între el și Irina, dar m-am oprit. Nu era treaba mea. Sau poate era, pentru că eram prinsă între ei ca o piesă de domino care declanșează prăbușirea celorlalte.

Zilele au trecut greu. Irina era tot mai rece cu mine. Îmi lăsa bilețele pe masă: „Te rog să nu uiți să speli vasele.” „Nu uita să iei pâine.” „Nu sta prea mult la duș.” Mă simțeam ca o chiriașă nedorită, nu ca sora ei.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă târziu și Irina l-a așteptat cu ochii roșii de plâns, am auzit cearta lor prin perete.

— Nu mai pot, Vlad! De când a venit Ana, totul s-a schimbat. Parcă nu mai ești tu!

— Nu are nicio vină Ana! Tu ai început să te îndepărtezi de mine cu mult înainte!

— Pentru că nu mai pot trăi cu cineva care nu mă vede! Și acum, cu ea aici, mă simt invizibilă!

Am închis ochii și am tras pătura peste cap, încercând să nu aud. Dar fiecare cuvânt era ca o lovitură.

A doua zi dimineață, Irina m-a așteptat la cafea. Avea ochii umflați și mâinile tremurau.

— Ana, trebuie să pleci. Nu mai pot. Nu mai pot să te văd aici. Simt că tot ce am construit se prăbușește.

— Irina, nu vreau să-ți fac rău. Nu am venit să stric nimic. Nu am unde să mă duc…

— Nu mă interesează! Mereu ai fost așa! Tu cazi și eu trebuie să te ridic! Dar acum nu mai pot! Mă sufoc!

Am simțit cum mă prăbușesc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit pe străzile orașului nostru mic, cu blocuri cenușii și oameni grăbiți, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia să port eu povara destrămării lor?

Când m-am întors, Vlad era singur. Irina plecase la mama. S-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o știam.

— Ana, nu e vina ta. Noi eram deja pe marginea prăpastiei. Poate că ai grăbit doar inevitabilul.

— Dar dacă nu veneam eu? Poate mai aveau o șansă…

— Nu știu. Poate că da, poate că nu. Dar nu poți trăi cu „dacă”.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Irina. Nu mi-a răspuns la telefon, la mesaje, la ușă. Mama mi-a spus că plânge mult și că mă învinuiește pentru tot.

Am început să caut de lucru. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar. Nu era mult, dar era ceva. Am închiriat o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Seara, stăteam pe marginea patului și mă întrebam dacă voi mai avea vreodată o familie.

Irina nu mi-a mai vorbit luni întregi. Vlad a plecat din oraș. Mama încerca să ne împace, dar fiecare încercare era ca o rană nouă.

Mă uit acum în urmă și mă întreb: oare chiar eu am fost cauza destrămării lor? Sau doar am fost acolo când totul s-a rupt? Poate că uneori, prezența unui om scoate la iveală fisurile care existau deja. Dar cum să trăiești cu vina pe care nu ți-ai dorit-o?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: ați trecut vreodată printr-o astfel de situație? Cum ați reușit să mergeți mai departe când familia voastră s-a destrămat sub ochii voștri?