Întoarcerea lui Vlad: Un an de tăcere și o ușă între două lumi

— Pot să intru?
Vocea lui Vlad răsuna în holul mic, ca un ecou al trecutului pe care încercasem să-l uit. Stătea în prag, cu valiza aceea gri, ponosită, aceeași cu care plecase într-o dimineață rece de martie, fără să privească înapoi. M-am uitat la el, fără să spun nimic. În mintea mea, imaginile se derulau haotic: patul gol, mesajele fără răspuns, telefonul mut în Ajunul Crăciunului, mama care mă întreba mereu dacă am noutăți, prietenii care nu mai știau ce să spună.

— Irina, te rog…
A rostit numele meu încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu-l spargă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Un an de tăcere. Un an în care am învățat să respir fără el, să mă ridic din pat dimineața fără să-i aud pașii, să gătesc doar pentru mine, să mă uit la filme singură. Un an în care am plâns până am adormit, apoi am învățat să nu mai plâng deloc.

— Ce vrei, Vlad?
Vocea mea era rece, străină. Nu mă recunoșteam nici eu. El a lăsat valiza jos, încet, ca și cum ar fi vrut să nu mă sperie.

— Vreau să mă întorc acasă. Vreau să fim din nou noi.

Am râs scurt, amar. „Noi”? Ce mai era „noi”? În anul ăsta, „noi” s-a transformat în „eu”. Am învățat să merg la piață singură, să-mi plătesc facturile, să-mi fac planuri pentru weekend fără să-l includ pe el. Am învățat să nu mai aștept.

— Ai idee ce-ai făcut? Ai idee cum a fost pentru mine?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii aceia verzi, pe care îi iubeam cândva. Am simțit un val de furie, apoi de tristețe. M-am gândit la toate serile în care am stat cu telefonul în mână, sperând să sune. La toate mesajele pe care le-am șters, la toate răspunsurile pe care nu le-am primit.

— Irina, am greșit. Am fost laș. Am fugit pentru că nu mai știam cine sunt. Am crezut că dacă plec, o să găsesc răspunsuri. Dar n-am găsit nimic. Doar dor de tine.

Am vrut să-l cred. O parte din mine încă îl iubea. Dar cealaltă parte, cea care a supraviețuit unui an de singurătate, nu mai voia să sufere.

— Și ce te face să crezi că poți să te întorci așa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

A oftat. S-a așezat pe marginea scării, cu capul în mâini.

— Nu știu. Poate că nu pot. Dar nu mai pot trăi fără tine.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. M-am întors cu spatele, să nu mă vadă plângând. În camera de zi, pe masa din lemn masiv, era poza noastră de la nuntă. Zâmbeam amândoi, tineri, fără griji. M-am întrebat când s-a rupt totul. Poate în ziua în care am pierdut sarcina. Poate atunci am început să ne pierdem și pe noi.

— Irina, știu că nu pot șterge ce-a fost. Dar vreau să încerc să repar.

Am auzit cheia în ușă. Era mama. A intrat, s-a oprit când l-a văzut pe Vlad.

— Ce cauți aici?
Vocea ei era tăioasă. Vlad s-a ridicat, a încercat să spună ceva, dar mama l-a întrerupt.

— Ai făcut-o să sufere destul. Dacă ai venit să-i mai faci rău, mai bine pleacă.

— Mamă, te rog…

— Nu, Irina! Nu-l lăsa să te rănească din nou!

M-am uitat la ei, la mama care mă ținea de mână, la Vlad care mă privea cu disperare. M-am simțit prinsă între două lumi: cea veche, plină de amintiri, și cea nouă, construită cu greu, pas cu pas, fără el.

— Trebuie să vorbim, doar noi doi.

Mama a ieșit bombănind. Vlad s-a apropiat încet.

— Te rog, Irina. Dă-mi o șansă.

— O șansă?
Am simțit cum mi se rupe vocea. M-am gândit la toate femeile care iartă, care speră că bărbatul se va schimba. La toate prietenele mele care mi-au spus să merg mai departe, să nu mă uit înapoi. Dar și la toate serile în care am visat că se întoarce, că totul e ca înainte.

— Vlad, nu mai sunt fata care te-a așteptat un an. Sunt altcineva acum. Și nu știu dacă mai pot să fiu soția ta.

A tăcut. A dat din cap încet. Am văzut lacrimi în ochii lui. Pentru prima dată, am simțit că nu mai depind de el. Că pot alege pentru mine.

— Dacă vrei, poți rămâne la noi diseară. Dar mâine… trebuie să pleci. Am nevoie de timp.

A dat din cap. S-a așezat pe canapea, cu valiza lângă el. Eu m-am dus în bucătărie, am pus apă la fiert pentru ceai. Mâinile îmi tremurau, dar inima era liniștită. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că am controlul.

Noaptea a trecut greu. Am stat amândoi pe canapea, fără să vorbim. Dimineața, Vlad a plecat. Fără promisiuni, fără lacrimi. Doar cu un „mulțumesc” șoptit la ușă.

Acum, stau la fereastră și mă gândesc: oare cât de mult putem ierta? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine, chiar dacă doare?