„Nu vreau să fiu mamă!” – Strigătul fiicei mele care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu vreau să fiu mamă! Nu vreau copilul ăsta! Vreau să mă distrez, să ies cu prietenii, să trăiesc!

Cuvintele Anei au explodat în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Am rămas cu mâna în aer, ținând încă buretele ud, și am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Ana, fata mea de șaptesprezece ani, cu ochii ei mari și negri, tremura de furie și teamă. Nu știam dacă să o iau în brațe sau să țip la ea.

— Ana, te rog… nu vorbi așa, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu înțelegi! Nu vreau să fiu ca tine, să stau toată ziua în casă, să schimb scutece! Eu am alte planuri!

M-am prăbușit pe scaun, simțind că tot ce am încercat să-i ofer, toate sacrificiile mele, nu mai înseamnă nimic. Soțul meu, Sorin, a intrat în cameră, atras de țipete. S-a uitat la noi, apoi la Ana, și a întrebat încet:

— Ce s-a întâmplat?

— Ana e însărcinată, am spus, cu vocea spartă.

Sorin a rămas nemișcat, apoi a ieșit fără un cuvânt. Ușa s-a trântit, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă.

În acea noapte, am stat pe marginea patului, cu capul în mâini. Mă simțeam vinovată. Unde am greșit? De ce nu am văzut semnele? Ana era mereu retrasă în ultima vreme, dar am pus totul pe seama adolescenței. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate întâmpla așa ceva în familia noastră.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu ea. Am găsit-o în camera ei, cu căștile pe urechi, uitându-se în gol la tavan.

— Ana, trebuie să discutăm.

— Nu vreau! Lasă-mă în pace!

— Nu putem ignora ce se întâmplă. Trebuie să luăm o decizie.

— E viața mea! Nu vreau să nasc!

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea, se derulau imagini cu Ana copil, cu râsul ei, cu primele ei zile de școală. Cum ajunsesem aici?

Sorin nu vorbea cu nimeni. Se închidea în garaj și repara la mașină ore întregi. Mama mea, care locuia cu noi, bombănea mereu:

— Pe vremea mea, fetele nu făceau așa ceva. Unde am ajuns?

Vecinii au început să șușotească. Prietenele mele mă priveau cu milă sau cu judecată. Mă simțeam singură, prinsă între rușine și disperare.

Într-o seară, Ana a venit la mine, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, mi-e frică. Nu știu ce să fac.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Pentru prima dată, am simțit că nu mai suntem pe baricade opuse.

— Orice ai decide, sunt aici pentru tine, i-am spus.

— Nu vreau să-l pierd pe Vlad, a șoptit ea.

Vlad era băiatul cu care se întâlnea de câteva luni. Nu-l cunoșteam prea bine, dar știam că părinții lui erau plecați în Italia și el locuia cu bunica.

— Ai vorbit cu el?

— Da. Zice că mă susține, dar e speriat. Nu știe ce să facem.

Am hotărât să mergem împreună la un consilier. La școală, directoarea ne-a privit cu răceală, dar psihologul, doamna Rusu, ne-a ascultat cu răbdare. Ana a vorbit pentru prima dată despre presiunea pe care o simțea, despre frica de a-și dezamăgi părinții, despre visurile ei de a merge la facultate, de a călători.

— Nu vreau să fiu ca toate fetele din cartier care au rămas cu copilul și au renunțat la tot, a spus ea printre lacrimi.

Am înțeles atunci că nu era vorba doar de o greșeală, ci de o luptă între cine era ea și cine voia să devină.

Sorin a început să vorbească din nou cu noi, dar era distant. Într-o seară, l-am găsit plângând în garaj.

— Nu pot să cred că fata mea trece prin asta. Nu știu dacă pot să o iert.

— Nu e vina ei, i-am spus. E copilul nostru. Trebuie să fim lângă ea.

— Și dacă decide să păstreze copilul? Ce facem? Cum o să ne descurcăm?

Nu aveam răspunsuri.

Au urmat săptămâni de incertitudine. Ana oscila între decizii. Într-o zi voia să păstreze copilul, în alta voia să renunțe. Vlad a venit la noi, timid, cu ochii în pământ.

— Vreau să fiu lângă Ana, dar nu știu dacă pot. Nu am bani, nu am nimic.

— Nimeni nu e pregătit pentru asta, i-am spus. Dar dacă vă iubiți, puteți trece împreună peste orice.

Mama mea a început să-i aducă Anei ceaiuri și să-i spună povești despre cum a crescut-o singură pe tata. Încet-încet, casa noastră s-a umplut de discuții, de lacrimi, dar și de speranță.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine și mi-a spus:

— M-am hotărât. Vreau să păstrez copilul. Dar vreau să merg și la facultate. Nu vreau să renunț la viața mea.

Am simțit o ușurare amestecată cu teamă. Știam că va fi greu, dar pentru prima dată am văzut în ochii ei curajul pe care îl pierduse.

Am început să ne organizăm. Am vorbit cu directoarea școlii, care a acceptat să o ajute să termine liceul. Vlad s-a angajat la un supermarket. Sorin a început să repare mașini pentru vecini, ca să mai aducă un ban în casă. Eu am renunțat la jumătate de normă ca să pot fi lângă Ana.

Nu a fost ușor. Au fost zile în care Ana plângea de oboseală sau de frică. Au fost certuri, reproșuri, momente în care am vrut să renunțăm cu toții. Dar am învățat să fim o familie altfel. Să ne sprijinim, chiar și când nu suntem de acord.

Acum, când scriu aceste rânduri, Ana e în ultimul trimestru de sarcină. Își face temele pentru Bac, iar Vlad îi citește din manuale. Casa noastră e plină de emoții, de griji, dar și de râsete.

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Poate că nu vom avea tot ce ne dorim, dar avem unul pe altul. Și poate asta e tot ce contează.

Mă întreb uneori: câte mame trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Câte fete se simt singure și neînțelese? Oare cât de mult putem iubi, chiar și atunci când doare?