Între două case: Povara unei familii pe umerii mei

— Rareș, vino puțin! Am nevoie de tine la terasă, nu merge ușa aia cum trebuie!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna peste curte, tăioasă, ca un ordin militar. Eram deja leoarcă de transpirație, cu mâinile pline de praf și var, încercând să termin de montat niște plăci de gresie la intrare. Mă uitam la ceas: era trecut de ora două, soarele ardea nemilos, iar gândul că acasă, la două străzi distanță, fetița mea, Ilinca, mă aștepta să mergem în parc, mă făcea să simt un nod în gât.

— Vin imediat, doamnă Mariana, răspund, încercând să-mi ascund iritarea.

În mintea mea, se derula același film vechi: eu, mereu la dispoziția altora, mereu cu planurile mele amânate. De când mă însurasem cu Ana, fiica Marianei, simțeam că familia ei era o cetate în care eu eram doar un musafir cu drept de muncă. Când s-a pus problema apartamentului, Mariana a decis fără să clipească: „Luca, fratele Anei, are nevoie de spațiu, e băiat, trebuie să-și întemeieze o familie. Vouă vă e bine și așa, nu?”

Nu, nu ne era bine. Stăteam cu chirie, într-o garsonieră mică, cu mobila veche și pereții subțiri, unde fiecare plâns al Ilincăi răsuna ca o alarmă de incendiu. Dar cine să ne asculte?

— Rareș, te rog, nu mai sta pe gânduri, că nu terminăm nici la toamnă!
Mariana apăru în ușă, cu mâinile în șolduri. Ana, soția mea, stătea în spatele ei, cu ochii în pământ. Știam că îi e rușine, dar nu avea curaj să spună nimic.

— Mama, poate ar trebui să-l lași pe Rareș să meargă acasă, Ilinca e singură…
— Lasă, Ana, că nu pățește nimic copilul. Rareș, hai, te rog, că doar nu vrei să mă lași cu casa neterminată!

Am simțit cum mă înăbușă furia. M-am ridicat, am bătut cu ciocanul mai tare decât era nevoie și am început să montez ușa. În minte, îmi repetam: „De ce trebuie să fiu mereu eu cel care cedează? De ce nu contează și familia mea?”

Seara, când am ajuns acasă, Ilinca dormea. Ana mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Rareș, nu mai pot. Parcă nu suntem niciodată pe primul loc. Mama ta, tata tău, toți au grijă de ai lor, numai noi suntem mereu la cheremul altora.
— Știu, Ana, dar ce să fac? Dacă refuz, iese scandal. Dacă accept, mă simt ca un slujitor.
— Dar noi? Noi când o să avem casa noastră? Când o să fim și noi o familie adevărată?

Am tăcut. Nu aveam răspuns. Mă simțeam prins într-o capcană. În fiecare zi, construiam pentru alții, dar pentru noi nu rămânea decât oboseala și frustrarea.

A doua zi, la lucru, am primit un telefon de la mama mea, doamna Elena.

— Rareș, am auzit că iar muncești la casa Marianei. Dar tu când ai să-ți vezi de familia ta?
— Mamă, nu pot să refuz, Ana e la mijloc…
— Ana e soția ta, nu fata Marianei! Ai grijă, băiete, că dacă nu pui piciorul în prag, o să rămâi toată viața la cheremul lor.

Vorbele mamei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Ana mă aștepta cu o veste:

— Mama vrea să ne mutăm la ea până termină casa. Zice că așa economisim bani de chirie.
— Și tu ce vrei?
— Nu știu, Rareș. Mi-e frică să-i spun nu. Dar nici nu mai pot așa.

În noaptea aceea, am stat pe balcon, privind luminile orașului. Mă simțeam mic, neputincios, prins între două lumi: una a datoriilor față de familie, alta a dorinței de a-mi proteja soția și copilul. Am început să mă întreb: oare câți bărbați ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare câte familii se destramă pentru că nu au curajul să spună „ajunge”?

În weekend, am mers cu Ana și Ilinca în parc. Pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște. Ilinca râdea, Ana zâmbea timid. Am prins-o de mână și i-am spus:

— Ana, trebuie să facem ceva. Nu mai pot să trăiesc așa. Vreau să fim o familie, nu niște chiriași în viața altora.
— Și eu vreau, Rareș. Dar cum?
— O să găsim o soluție. Chiar dacă supărăm pe cineva, nu mai pot să-mi sacrific familia pentru alții.

În zilele următoare, am început să caut apartamente de închiriat, să vorbesc cu prieteni, să mă interesez de credite. Mariana a aflat și a venit val-vârtej la noi.

— Cum adică vreți să vă mutați? După tot ce am făcut pentru voi?
— Doamnă Mariana, vă mulțumim, dar vrem să fim pe picioarele noastre. Nu mai pot să construiesc doar pentru alții.
— Rareș, nu te recunosc!
— Poate că nici eu nu mă mai recunosc, dar vreau să mă regăsesc alături de familia mea.

A fost scandal, au fost lacrimi, reproșuri, amenințări cu dezmoștenirea. Dar am rezistat. Am găsit o garsonieră mai bună, am început să punem bani deoparte și, încet-încet, am simțit că suntem din nou o familie.

Uneori, când trec pe lângă casa Marianei, mă uit la ușa pe care am montat-o cu mâinile mele și mă întreb: oare câte case trebuie să mai construim pentru alții până să avem curajul să ne construim propria fericire? Oare cât valorează liniștea unei familii față de așteptările celor din jur?