Străinii de lângă mine – Povestea Helenei Popescu

— Nu mai bateți, vă rog! Am nevoie de liniște! am strigat, bătând cu pumnul în peretele subțire care mă despărțea de apartamentul noilor vecini. Era a treia noapte la rând când zgomotele ciudate mă țineau trează. M-am ridicat din pat, cu ochii umflați de oboseală, și am deschis ușa, hotărâtă să le spun în față ce cred. Pe hol, o femeie în vârstă, cu părul alb strâns într-un coc, se chinuia să mute o cutie grea. Lângă ea, un băiat de vreo doisprezece ani, cu ochii mari și triști, mă privea speriat.

— Îmi pare rău, domnișoară, a spus femeia, cu voce tremurată. Nu vrem să deranjăm, dar nu avem pe nimeni să ne ajute.

Am simțit cum furia mi se topește. Am oftat și, fără să vreau, am întrebat:

— Aveți nevoie de ajutor?

Așa a început totul. M-am trezit că îi ajut să care cutii, să monteze mobila, să despacheteze. Pe măsură ce treceau zilele, am început să vorbim. Femeia, doamna Maria, mi-a povestit că s-a mutat la București după moartea fiicei ei, împreună cu nepotul, Vlad. Nu aveau pe nimeni aici. Sau cel puțin așa credeam.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Maria mi-a spus cu ochii în lacrimi:

— Helena, trebuie să-ți spun ceva. Nu e întâmplător că am ales blocul acesta. De fapt, te-am căutat.

M-am uitat la ea, neînțelegând nimic. Maria a scos din geantă o fotografie veche, îngălbenită. Am recunoscut-o imediat: era mama mea, tânără, ținând în brațe un bebeluș. Pe spate, cu litere tremurate, scria: „Pentru Helena, cu dragoste, mama ta adevărată.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să tremur.

— Ce înseamnă asta? am șoptit.

Maria a oftat adânc.

— Tu nu ești fiica celor care te-au crescut. Ești nepoata mea. Sora mea, Ana, te-a dat spre adopție când aveai doar câteva luni. A fost o decizie grea, dar nu avea altă soluție. Te-am căutat ani de zile. Când am aflat unde locuiești, am știut că trebuie să vin aici.

Nu am putut să spun nimic. Am fugit în camera mea și am plâns până dimineața. Toată viața am simțit că nu mă potrivesc în familia mea, că sunt altfel, dar nu mi-am imaginat niciodată că aș putea fi adoptată. M-am gândit la părinții mei, la copilăria mea, la toate momentele în care am simțit că nu mă înțeleg cu ei. Acum, totul căpăta un sens dureros.

Zilele următoare au fost un coșmar. Nu am putut să mă uit în ochii părinților mei adoptivi. Îi vedeam ca pe niște străini. Într-o seară, tata a venit la mine în cameră.

— Helena, știm că ai aflat. Ne pare rău că nu ți-am spus mai devreme. Am vrut să te protejăm. Te-am iubit ca pe fiica noastră.

— Dar nu sunt fiica voastră! am izbucnit, cu lacrimi în ochi. De ce nu mi-ați spus?

Mama a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Pentru noi, ești și vei fi mereu copilul nostru. Dar dacă vrei să afli mai multe despre familia ta biologică, te vom ajuta.

Am simțit o furie amestecată cu recunoștință. Nu știam ce să fac. Să-i resping? Să-i iert? Să-mi caut rădăcinile?

Am început să petrec tot mai mult timp cu Maria și Vlad. Am aflat povestea Anei, mama mea biologică: o femeie tânără, singură, care nu a avut curajul să mă crească. Vlad, vărul meu, era la fel de pierdut ca mine. Ne-am apropiat, am început să ne povestim secretele, durerile, visele.

Într-o zi, Maria m-a întrebat:

— Helena, vrei să mergem la mormântul Anei?

Am acceptat. La cimitir, am simțit pentru prima dată că îi aparțin și acestei familii. Am plâns pentru o mamă pe care nu am cunoscut-o niciodată. Maria m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Ești parte din noi, chiar dacă viața ne-a despărțit.

Întoarsă acasă, am găsit-o pe mama adoptivă plângând. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Nu vreau să vă pierd. Dar am nevoie să știu cine sunt.

— Te vom sprijini, orice ai alege, mi-a spus ea printre suspine.

Au urmat luni de confuzie, certuri, împăcări. Am început să merg la terapie. Am vorbit cu Vlad despre cum e să nu știi cine ești cu adevărat. Am început să-i văd pe părinții mei adoptivi cu alți ochi: nu ca pe niște mincinoși, ci ca pe niște oameni care au făcut tot ce au putut pentru mine.

Într-o seară, la masa de Crăciun, i-am adunat pe toți: pe Maria și Vlad, pe părinții mei adoptivi. Am ridicat un pahar și am spus:

— Poate nu suntem o familie obișnuită. Dar suntem împreună. Și asta contează.

Am simțit pentru prima dată că aparțin undeva. Că am două familii și că nu trebuie să aleg între ele. Că pot ierta și pot merge mai departe.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Cât de mult ne definește trecutul și cât de mult putem alege cine vrem să fim? Poate că familia nu e sângele, ci dragostea pe care o dăruim și o primim.