Când mama-soacră a vrut să fie tânără: Povestea unei creme și a unei familii pe muchie de cuțit

— Irina, tu chiar crezi că m-am făcut de râs în fața tuturor? vocea Vioricăi răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de miros de cafea și de tensiune. Mă uitam la ea, cu părul ciufulit, încă pătat pe alocuri cu cremă albicioasă, și nu știam dacă să râd sau să plâng.

Totul începuse cu două zile înainte, când am primit de la firmă o cutie cu produse noi. Lucrez ca vânzătoare de cosmetice într-un mall din București și, uneori, primesc mostre pe care le împart cu familia. Viorica, mama-soacră, mereu curioasă și dornică să fie în pas cu moda, a pus ochii pe o cremă de față cu colagen. „Să vezi tu, Irina, cum o să întineresc peste noapte!” a zis râzând, dar în ochii ei am văzut o umbră de speranță disperată.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe Viorica cu capul aplecat deasupra chiuvetei, frecându-și părul cu crema mea scumpă. „Ce faci acolo?” am întrebat, încercând să-mi ascund șocul. „Păi, dacă e bună pentru față, sigur e bună și pentru păr! Vreau să scap de firele albe, să fiu iar ca la douăzeci de ani!”

Am încercat să-i explic că nu așa funcționează lucrurile, dar Viorica nu voia să audă. „Tu nu știi cum e să te uiți în oglindă și să nu te mai recunoști. Să vezi cum bărbatul tău nu te mai privește ca înainte, cum copiii te văd doar ca pe o povară…”

În ziua aceea, crema i-a iritat scalpul, iar părul i s-a încâlcit atât de tare încât a trebuit să-l tundem scurt. A plâns ore întregi, închizându-se în dormitor. Soțul meu, Radu, a venit acasă și m-a privit acuzator: „De ce i-ai dat mamei tale prostiile alea? Nu vezi că suferă?”

M-am simțit vinovată, deși știam că nu era vina mea. Am încercat să vorbesc cu Viorica, dar ea mă respingea. „Tu ești tânără, ce știi tu despre frică? Despre singurătate? Eu nu mai am nimic al meu, nici măcar părul…”

În zilele care au urmat, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Viorica nu mai ieșea din cameră, refuza să mănânce cu noi și nu răspundea la telefon când o sunau prietenele. Radu era tot mai nervos, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc între datoria de noră și nevoia de a-mi apăra propriile limite.

Într-o seară, am găsit-o pe Viorica stând pe întuneric, privind pe fereastră. „Irina, tu crezi că mai are rost să trăiesc așa? Fără rost, fără frumusețe, fără nimic?”

M-am așezat lângă ea și am încercat să-i spun că valoarea ei nu stă în păr sau în riduri. „Viorica, eu te admir pentru tot ce ai făcut. Pentru cum l-ai crescut pe Radu, pentru cum ai ținut familia unită când a murit socrul meu. Nu ești mai puțin valoroasă pentru că ai părul scurt sau alb.”

A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe. „Mi-e frică, Irina. Mi-e frică să nu devin invizibilă. Să nu mă mai iubească nimeni.”

În zilele următoare, am încercat să o implic în activități mici: am gătit împreună, am ieșit la piață, am râs de peripețiile noastre. Încet-încet, Viorica a început să-și revină. Și-a cumpărat o eșarfă colorată și a început să iasă din nou cu prietenele. Dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. A rămas între noi o fisură, o teamă că orice gest nevinovat poate declanșa o nouă criză.

Radu a înțeles și el, într-un târziu, că nu eu eram vinovată. Dar între el și mama lui s-a creat o distanță. Nu mai vorbeau ca înainte, iar eu simțeam că familia noastră se destramă încet, sub greutatea unor așteptări nespuse și a unor temeri nerostite.

Uneori mă întreb dacă nu cumva toți suntem prizonierii propriilor noastre frici: de a îmbătrâni, de a nu fi iubiți, de a nu fi suficienți. Și dacă da, cine ne poate elibera?

Poate că frumusețea adevărată nu stă în creme sau în păr vopsit, ci în curajul de a ne arăta așa cum suntem, cu toate rănile și speranțele noastre. Dar oare câți dintre noi avem acest curaj?