Când nepotul vrea să te dea afară din propria casă: Povestea Zoii

— Nu pot să cred că ai ajuns să faci asta, Filip! am strigat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Ochii lui, cândva blânzi și plini de râsete copilărești, erau acum reci, calculați, ca ai unui străin.

— Bunico, nu e vorba despre tine, e despre mine. Am nevoie de spațiu, de un început nou. Știi cât de greu e să găsești o locuință în București, mi-a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta, cu pereții ei galbeni și mirosul de cozonac proaspăt, era tot ce aveam. Aici am crescut-o pe fiica mea, Irina, aici l-am legănat pe Filip când era doar un ghemotoc de om, cu obrajii roșii și ochii mari. Acum, totul părea să se destrame într-o după-amiază ploioasă de aprilie.

M-am ridicat încet, sprijinindu-mă de scaun. — Filip, casa asta e a mea. Am muncit o viață întreagă pentru ea. Tatăl tău a murit devreme, iar eu am tras din greu să nu vă lipsească nimic. Cum poți să-mi ceri să plec?

El a oftat, iritat. — Bunico, nu te dau afară pe stradă. Poți să mergi la Irina, la Ploiești. Are loc destul. Eu am nevoie de casa asta ca să pot începe și eu ceva al meu. E normal, nu?

Normal? Ce era normal în toată povestea asta? Să fiu dată la o parte ca un obiect vechi, să fiu mutată dintr-un loc în altul, doar pentru că nu mai sunt folositoare?

În noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă, atingând fiecare fotografie, fiecare bibelou adus de la mare, fiecare carte veche de pe raft. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă vecinii. Am simțit că mă sufoc de durere și neputință.

A doua zi, am sunat-o pe Irina. — Mamă, nu pot să cred! Filip chiar ți-a spus asta? a rămas fără cuvinte. — O să vorbesc cu el, să-l fac să se răzgândească.

Dar știam că nu va reuși. Filip era încăpățânat, iar Irina mereu a încercat să evite conflictele. În ziua următoare, am primit un telefon de la notarul familiei. — Doamnă Zoia, am înțeles că doriți să discutați despre acte. Vă aștept la birou.

Am mers acolo cu inima grea. În drum spre notar, am trecut pe lângă piața unde obișnuiam să-l duc pe Filip de mână, să-i cumpăr gogoși calde. M-am întrebat unde am greșit. Cum am ajuns aici?

La notar, am aflat că Filip deja începuse demersurile pentru a trece casa pe numele lui. Avea nevoie doar de semnătura mea. Am simțit că mă prăbușesc. M-am uitat la notar și am spus, cu vocea tremurândă: — Nu voi semna nimic. Dimpotrivă, vreau să vând casa.

Notarul a ridicat din sprâncene. — Sunteți sigură?

— Da, am spus hotărât. Dacă nu mai sunt dorită aici, atunci nu va avea nimeni parte de ea.

În zilele următoare, am început să fac ordine prin lucruri. Filip nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Irina mă suna zilnic, încercând să mă liniștească. Vecina mea, tanti Maria, a venit într-o seară cu o tavă de plăcinte.

— Zoia, nu te lăsa călcată în picioare. Știu că te doare, dar trebuie să te gândești la tine. Ai dreptul să trăiești liniștită.

Am plâns pe umărul ei, simțind pentru prima dată că nu sunt singură. Într-o dimineață, am găsit un cumpărător. O familie tânără, cu doi copii mici, s-a îndrăgostit de casă din prima clipă. I-am privit cum alergau prin curte, râzând, și mi-am dat seama că aici va renaște o altă poveste.

Când i-am spus lui Filip că am vândut casa, a izbucnit:

— Cum ai putut să faci asta? Era casa noastră!

— Nu, Filip. Era casa mea. Și tu ai ales să mă dai la o parte. Acum fiecare merge pe drumul lui.

A plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură în mijlocul sufrageriei goale. Dar nu mai simțeam frică. Simțeam doar o liniște ciudată, ca după o furtună.

În ziua mutării, Irina a venit să mă ajute. M-a îmbrățișat strâns.

— Mamă, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— Nu e vina ta, draga mea. Poate că așa trebuia să fie.

Acum locuiesc într-un apartament mic, dar luminos, aproape de parc. Mă trezesc dimineața și beau cafeaua privind copacii înfloriți. Uneori mă gândesc la Filip și la copilul care a fost odată. Mă doare, dar știu că am făcut ce era mai bine pentru mine.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine?