Un mesaj care mi-a schimbat viața: Adevărul ascuns al soțului meu

„Nu știu cum să-ți spun asta, dar cred că trebuie să știi adevărul despre Mihai.” Cuvintele acelea, scrise de o necunoscută pe Messenger, mi-au înghețat sângele în vene. Era miercuri seară, tocmai ajunsesem acasă după o zi lungă la birou, cu gândul doar la liniștea ceaiului cu miere și la serialul pe care îl urmăream cu Mihai. Dar, în loc de liniște, am simțit cum lumea mea se clatină sub greutatea unui singur mesaj.

Am privit poza femeii: o față blândă, cu ochi obosiți, dar calzi. Mâinile îmi tremurau când am apăsat pe mesajul ei. „Îmi pare rău că trebuie să afli așa, dar Mihai nu este cine crezi tu că este. De luni de zile are o relație cu sora mea, Anca.” Am citit de trei ori, convinsă că e o greșeală, o farsă crudă. Dar numele Ancăi, sora mea mai mică, era acolo, negru pe alb. Am simțit cum stomacul mi se strânge, iar ceaiul aproape mi-a căzut din mână.

Am sunat-o pe Anca fără să gândesc. A răspuns după câteva secunde, cu vocea ei veselă, obișnuită. „Ce faci, Sorina?”
— Anca, trebuie să vorbim. Acum. Ești acasă?
— Da, dar ce s-a întâmplat? Pari agitată.
— Vin la tine.

Drumul până la ea a fost un haos de gânduri. Îmi aminteam fiecare moment cu Mihai: cum m-a cerut de soție în Parcul Herăstrău, cum râdeam împreună la glumele proaste, cum îmi promitea că suntem o echipă împotriva lumii. Și Anca… sora mea, confidenta mea, cea care îmi știa toate secretele și durerile.

Când am intrat în apartamentul Ancăi, mi-a citit disperarea pe față.
— Ce s-a întâmplat?
— Spune-mi adevărul, Anca. Ai o relație cu Mihai?

A tăcut. A tăcut atât de mult încât am simțit că timpul s-a oprit. Apoi a început să plângă. „Îmi pare rău, Sorina. Nu am vrut să se întâmple așa. Totul a început dintr-o prostie, eram vulnerabilă după despărțirea de Radu, Mihai m-a ajutat… și apoi nu m-am mai putut opri.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit fără să mai spun nimic, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Pe drum spre casă, am încercat să-l sun pe Mihai, dar nu a răspuns. Am stat toată noaptea pe canapea, privind în gol, cu telefonul în mână. Dimineața, Mihai a intrat pe ușă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Sorina, ce s-a întâmplat? De ce nu ai dormit?
— Vrei să-mi spui tu sau să-ți citesc mesajul?

A înțeles imediat. S-a așezat lângă mine, cu privirea în pământ. „Nu am vrut să te rănesc. Nu știu cum s-a ajuns aici. Te iubesc, dar… cu Anca a fost altceva. M-am simțit viu din nou.”

M-am ridicat și am început să țip. Toți anii noștri împreună, toate promisiunile, toate planurile… s-au transformat într-o minciună. Mihai încerca să mă liniștească, dar nu mai puteam auzi nimic. Am ieșit din casă și am mers la mama. Când i-am spus totul, a început să plângă și ea. „Nu pot să cred că fetele mele au ajuns aici. Ce am greșit eu ca mamă?”

Zilele următoare au fost un coșmar. Familia s-a împărțit în tabere: tata îl acuza pe Mihai că a distrus totul, mama încerca să o apere pe Anca, spunând că era vulnerabilă. Prietenii mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu știam ce să le răspund. Mă simțeam ca o străină în propria viață.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga, doamna Lăcrămioara, m-a întrebat: „Ce vrei tu, Sorina? Nu ce vor ceilalți, nu ce e corect sau greșit. Ce vrei TU?”

Nu știam să răspund. Îl iubeam pe Mihai, dar nu puteam să-l iert. O iubeam pe Anca, dar nu puteam să o privesc în ochi. Mă simțeam trădată de toți cei pe care îi iubeam cel mai mult.

Au trecut luni. Mihai a încercat să mă recâștige, mi-a scris scrisori, mi-a adus flori, mi-a promis că totul va fi altfel. Anca mi-a trimis mesaje lungi, pline de regrete. Dar ceva în mine s-a rupt definitiv. Am decis să divorțez. Am semnat actele într-o dimineață ploioasă, cu mâinile reci și inima grea. Mihai a plâns. Eu nu am mai avut lacrimi.

Acum, după un an, încă mă întreb dacă am făcut bine. Am început să mă regăsesc, să ies cu prietenele, să călătoresc singură, să mă bucur de lucruri mici. Dar rana trădării nu s-a vindecat complet. Familia noastră nu va mai fi niciodată la fel. Oare pot vreodată să iert cu adevărat? Sau trădarea rămâne pentru totdeauna o umbră între noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ați putea ierta o astfel de trădare? Cum ați merge mai departe?