Duminica în care am aflat cine sunt cu adevărat

— Alo? am spus, încă buimacă de somn, cu vocea mea răgușită de dimineață. Telefonul vibra cald în palma mea, iar soarele abia se strecura printre draperiile grele din dormitorul nostru. Era duminică, ziua aceea liniștită pe care o așteptam toată săptămâna, când copiii încă dormeau și eu visam la cafeaua fierbinte pe balcon, la plimbarea prin parc și la râsetele lor în timp ce ne uitam la un film. Dar în secunda aceea, totul s-a schimbat.

La capătul firului, o femeie a tăcut o clipă, apoi a rostit cu o siguranță care m-a făcut să-mi simt inima urcându-mi în gât:
— Bună dimineața… Mă gândeam că e el.

Nu a întrebat cine sunt. Nu s-a scuzat. Vocea ei era caldă, aproape familiară, dar cu o notă de superioritate care m-a făcut să-mi strâng instinctiv pătura în jurul meu. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— El nu poate răspunde acum, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Cine sunteți?

A râs scurt, fără pic de jenă:
— O prietenă veche. Să-i spui că îl aștept la cafea, ca de obicei.

Am închis telefonul cu mâna tremurândă. M-am uitat la chipul adormit al lui Vlad, soțul meu, care părea atât de liniștit, atât de… străin. M-am ridicat încet din pat, încercând să nu-l trezesc. Am intrat în baie și am privit lung în oglindă. Cine eram eu? Soția perfectă, mama devotată, femeia care credea că are totul sub control? Sau doar o naivă care nu vedea ce se întâmplă sub ochii ei?

Am petrecut toată dimineața într-o stare de amorțeală. Vlad s-a trezit, mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă vreau cafea. I-am răspuns automat, fără să-l privesc în ochi. Copiii au venit alergând, cerând micul dejun și îmbrățișări. Am făcut totul ca un robot, cu gesturi mecanice, dar în mintea mea se derulau imagini: Vlad plecând mai devreme de acasă, mesajele pe care le scria pe ascuns, serile când spunea că are ședințe târzii la birou.

La prânz, nu am mai rezistat.

— Vlad, cine e Irina? am întrebat direct, privindu-l fix.

A clipit surprins, apoi și-a coborât privirea spre farfurie.
— O colegă de la serviciu. De ce întrebi?

— A sunat azi dimineață. A spus să-i spui că o aștepți la cafea, ca de obicei.

S-a lăsat o liniște grea. Copiii se jucau în sufragerie, iar noi stăteam față în față, doi străini care nu mai știau cum să se privească.

— Nu e ceea ce crezi, a spus el încet.

— Atunci ce e? am izbucnit. Pentru că eu cred că știu exact ce e!

A oftat adânc și a început să vorbească despre stresul de la muncă, despre cum s-a apropiat de Irina pentru că îl înțelegea, despre cum nu a vrut să mă rănească. Fiecare cuvânt era ca o lovitură. Nu a recunoscut nimic concret, dar nici nu a negat. Era clar: între ei era ceva mai mult decât o simplă prietenie.

În zilele următoare, am trăit ca într-un coșmar. Vlad încerca să se poarte normal, dar eu nu mai puteam să-l ating, să-l privesc fără să simt un gol imens în suflet. Mama mea, când a venit să stea cu copiii, m-a întrebat ce am pățit. I-am spus totul printre lacrimi.

— Toți bărbații sunt la fel, mi-a spus ea cu amărăciune. Tatăl tău… și el a avut o aventură. Dar eu am rămas pentru tine. Pentru familie.

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să iert și să merg mai departe „pentru copii”, și alta în care voiam să urlu, să plec, să nu mai fiu umilită. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a spus:

— Dacă îl ierți acum, va crede că poate face orice. Dar dacă pleci… ești pregătită să fii singură?

Nu eram pregătită pentru nimic. Seara, după ce copiii adormeau, mă uitam la Vlad cum stătea pe canapea cu ochii pierduți în telefon și mă întrebam dacă vorbește cu ea. Am început să-i verific mesajele, să-i urmăresc privirile, să mă compar cu Irina — era mai tânără? Mai frumoasă? Mai interesantă?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă și lacrimile curgând fără oprire. Copiii au venit speriați la mine:

— Mami, de ce plângi? Nu-l mai iubești pe tati?

Cum să le explic? Cum să le spun că lumea noastră s-a spart în mii de cioburi?

Au trecut săptămâni de chin. Vlad a încercat să repare lucrurile: flori, promisiuni, jurăminte că totul s-a terminat cu Irina. Dar eu nu mai puteam avea încredere. Fiecare gest al lui mi se părea fals. Fiecare zâmbet — forțat.

Într-o zi, am decis să mă întâlnesc cu Irina. Am sunat-o și i-am cerut să ne vedem la o cafenea din centru. A venit punctuală, elegantă, cu un zâmbet calm pe buze.

— Ce vrei să știi? m-a întrebat direct.

— Vreau adevărul. Ai avut o relație cu Vlad?

Nu a ezitat:
— Da. Dar nu mai are rost să lupți pentru cineva care nu te mai iubește ca la început. Eu am renunțat deja.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea din nou. Dar în același timp, ceva s-a rupt definitiv în mine — frica. Am plecat de acolo cu capul sus, hotărâtă să nu mai accept jumătăți de adevăr.

Am început să merg la terapie, să vorbesc deschis cu Vlad despre tot ce simt. Am decis să ne separăm pentru o vreme. Copiii au suferit, dar am încercat să le explic că uneori oamenii mari greșesc și că nu e vina lor.

Astăzi, după luni de lacrimi și întrebări fără răspuns, încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat. Dar știu că merit respect și sinceritate. Și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să spună stop? Oare chiar putem ierta orice pentru familie sau unele răni nu se vindecă niciodată?