Sâmbăta care mi-a sfâșiat încrederea – Povestea Zinei de la supermarketul din cartier

— Nu se poate, nu se poate, nu se poate! am șoptit printre dinți, cu mâinile tremurânde, în timp ce casiera, o fată tânără cu părul prins în coadă, mă privea cu o compasiune stânjenitoare. În spatele meu, coada creștea, iar oamenii începeau să murmure nerăbdători. Mă simțeam mică, expusă, ca și cum toată lumea ar fi știut că nu mai am portofelul.

— Doamnă, poate verificați încă o dată în geantă? a sugerat ea, încercând să-mi dea timp. Am răscolit disperată printre șervețele, chei și bonuri vechi, dar știam deja adevărul: portofelul meu nu mai era acolo.

— Nu-l găsesc… Nu înțeleg… L-am avut când am intrat…

În acel moment, totul s-a prăbușit peste mine. Nu era vorba doar de bani sau de carduri. Era buletinul, pozele cu copiii mei, amintirile strânse în ani de zile. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am ieșit din magazin cu sacoșa goală și sufletul și mai gol.

Pe drum spre casă, am încercat să-mi adun gândurile. Cine ar fi putut face asta? Oare cineva din cartier? Poate bătrânul domn Ilie care stă mereu la coadă la pâine? Sau poate tânăra aceea cu fular roșu care părea grăbită? Gândurile mi se învârteau haotic. Înainte, aveam încredere în oameni. Acum, fiecare privire mi se părea suspectă.

Ajunsă acasă, am trântit ușa și m-am prăbușit pe canapea. Soțul meu, Doru, a venit imediat:

— Ce s-a întâmplat, Zina? De ce plângi?

— Mi-au furat portofelul… la supermarket…

A oftat adânc și a început să mă întrebe detalii: unde, când, cine era în jur. Îl simțeam deja iritat, ca și cum vina ar fi fost a mea.

— Ți-am spus să fii mai atentă! Mereu ești cu capul în nori! Nu trăim într-o lume sigură!

M-am simțit și mai mică. În loc să mă sprijine, mă certa. Copiii au apărut și ei în ușă, privind speriați. Am încercat să le zâmbesc, dar nu mi-a ieșit.

În zilele următoare, totul s-a schimbat. Mergeam pe stradă cu ochii în pământ și geanta strâns lipită de corp. La magazin, evitam să mă uit la oameni. Prietena mea cea mai bună, Mariana, a venit să mă vadă.

— Zina, nu poți lăsa un hoț să-ți schimbe viața! Hai la cafea, să povestim ca înainte!

— Nu pot… Nu mai am chef de nimic. Parcă nu mai am încredere în nimeni.

Ea a oftat și a plecat. Am rămas singură cu gândurile mele. Doru devenise tot mai distant. Îmi reproșa mereu că nu sunt atentă, că nu mă gândesc la familie. Copiii mă evitau, simțind tensiunea din casă.

Într-o seară, am auzit o discuție între Doru și fiica noastră cea mare, Irina:

— Tata, de ce e mama așa tristă?

— A pățit ceva rău și nu știe să treacă peste…

M-am simțit vinovată. Oare chiar eram atât de slabă? Oare chiar meritam să fiu tratată așa?

Am început să mă izolez. Nu mai ieșeam decât dacă era absolut necesar. La serviciu, colegii mă priveau ciudat. Șeful m-a chemat într-o zi la el:

— Zina, ai probleme acasă? Ești absentă…

— Nu… doar… sunt obosită.

Dar adevărul era că nu mai aveam încredere nici în mine. Mă simțeam urmărită, judecată, neînțeleasă.

Într-o duminică dimineață, am găsit pe Facebook un mesaj privat de la o femeie necunoscută: „Am găsit portofelul dumneavoastră lângă parcul mare. Dacă vreți să-l recuperați, dați-mi un semn.”

Inima mi-a sărit din piept. Am răspuns imediat și ne-am întâlnit la colțul străzii. Era o femeie simplă, cu mâinile muncite.

— L-am găsit aruncat lângă bancă. Nu era nimic de valoare în el… doar pozele astea…

Mi-a întins portofelul gol și pozele cu copiii mei. Am izbucnit în plâns.

— Mulțumesc… Nu știți cât înseamnă pentru mine…

Am plecat acasă cu portofelul gol, dar cu sufletul puțin mai ușor. Totuși, nimic nu mai era ca înainte. Doru m-a privit lung când i-am povestit.

— Vezi? Oamenii încă pot fi buni…

Dar eu nu mai eram sigură de nimic. Încrederea mea fusese sfâșiată într-o sâmbătă obișnuită și nu știam dacă o voi mai putea reface vreodată.

Mă întreb uneori: cât valorează încrederea într-o lume în care oricine poate fi hoț sau salvator? Voi ați reuși să iertați și să mergeți mai departe?