Când am crezut că dragostea la bătrânețe e un basm: povestea mea de după 60 de ani

— Nu pot să cred, mamă, chiar vrei să faci asta? La vârsta ta? — vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la mâinile mele, tremurânde, și încercam să găsesc răspunsul potrivit. Aveam 60 de ani și tocmai îi anunțasem pe copii că mă recăsătoresc cu Doru, un bărbat pe care îl cunoscusem la clubul de pensionari din cartier.

Nu era prima dată când simțeam că nu aparțin nicăieri. După ce soțul meu, Gheorghe, murise acum zece ani, viața mea se golise de sens. Copiii mei, Irina și Vlad, aveau deja familiile lor, iar eu mă simțeam ca o umbră care se strecura printre mesele de sărbători, mereu pe margine, mereu în plus. Când l-am întâlnit pe Doru, am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă vede cu adevărat.

— Mamă, nu te gândești la noi? Ce o să zică lumea? — a continuat Irina, cu vocea ridicată. Vlad, mereu mai tăcut, se uita la mine cu ochii lui verzi, atât de asemănători cu ai tatălui său. Nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice reproș.

— Irina, nu mai suntem copii. Mama are dreptul la fericire, — a spus într-un final Vlad, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

M-am simțit vinovată. Oare chiar greșeam? Oare era prea târziu pentru mine să mai sper la ceva frumos? Doru mă făcea să râd, să mă simt din nou femeie, nu doar mamă sau bunică. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum zidurile dintre mine și copiii mei se ridicau tot mai înalte.

Nunta a fost mică, la restaurantul din colț, cu câțiva prieteni și rude. Irina a venit, dar nu s-a uitat la mine toată seara. Vlad a stat lângă mine, dar ochii lui erau mereu la telefon. Doru era fericit, dar eu simțeam un gol în stomac, ca și cum pierdusem ceva ce nu mai puteam recupera.

După nuntă, am încercat să-mi construiesc o nouă viață. Doru avea doi băieți, Mihai și Radu, care mă priveau cu suspiciune. La prima masă împreună, Mihai a spus:

— Să nu crezi că vii aici să ne iei locul. Tata a suferit destul după mama.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu voiam să iau locul nimănui. Voiam doar să fiu acceptată, să simt că aparțin unei familii. Dar fiecare zi era o luptă. Irina nu mă mai suna decât rar, iar când venea la mine, vorbea doar despre nepoți, evitând orice discuție despre Doru. Vlad s-a mutat în alt oraș, spunând că are nevoie de un nou început.

Într-o seară, după o ceartă cu Doru despre bani — el voia să vândă apartamentul meu și să ne mutăm la el — m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea, care nu mă mai recunoștea, și familia lui, care nu mă accepta. Doru a venit lângă mine și mi-a spus:

— Nu te mai gândi la ei. Suntem doar noi doi acum.

Dar nu era adevărat. Eu nu puteam să-mi uit copiii, nu puteam să-mi uit trecutul. În fiecare dimineață, mă uitam în oglindă și vedeam o femeie obosită, cu ochii umflați de plâns, care încerca să zâmbească, dar nu mai știa cum.

Au trecut luni. Doru a început să stea tot mai mult cu băieții lui, iar eu am rămas singură în apartamentul nostru nou. Irina nu mi-a mai vorbit deloc după ce am vândut casa copilăriei lor. Vlad mi-a trimis un mesaj sec de Crăciun: „Să fii fericită, mamă.”

Într-o zi, am mers la cimitir, la mormântul lui Gheorghe. M-am așezat pe bancă și am început să-i vorbesc, ca altădată:

— Gheorghe, am crezut că pot să fiu fericită din nou. Dar poate că nu merit. Poate că am greșit față de copii. Sau poate că nu e niciodată prea târziu să înveți să trăiești pentru tine.

Când m-am întors acasă, Doru era plecat. Am găsit pe masă un bilet: „Mă duc la Mihai. Nu mă aștepta.” Am simțit cum mă cuprinde o liniște ciudată, ca și cum, în sfârșit, nu mai trebuia să lupt pentru nimic. Am făcut o cafea și m-am uitat pe geam la copiii care se jucau în fața blocului. Mi-am dat seama că viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm, nici la 20, nici la 60 de ani.

Acum, la 61 de ani, stau singură în apartamentul meu mic și încerc să-mi găsesc liniștea. Poate că nu am reușit să împac pe toată lumea. Poate că am pierdut mai mult decât am câștigat. Dar mă întreb: oare cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Și când vine momentul să alegem, în sfârșit, pentru noi?