„Când asistenta mi-a dat copilul în brațe, mi s-a făcut rău”: Mi-am dat seama că nu era fiica mea

Ziua începuse cu atâta bucurie. După nouă luni lungi, Elena și Bogdan urmau să-și întâlnească în sfârșit fiica, Raluca. Nașterea fusese intensă, iar Elena, epuizată dar în extaz, abia își putea stăpâni entuziasmul în așteptarea momentului în care asistenta avea să-i aducă nou-născutul din pepinieră.

Când asistenta a intrat în cele din urmă în cameră, purta un mic pachet înfășurat. „Iată-o,” zâmbi ea, înmânându-i bebelușul Elenei. Dar în momentul în care Elena a luat copilul în brațe, un val de greață o cuprinse. Ceva nu era în regulă. Bebelușul, deși frumos, nu arăta așa cum și-a imaginat Elena că va arăta fiica ei. Micul nas, forma urechilor — nimic nu părea familiar în inima Elenei.

Bogdan, văzând confuzia de pe fața Elenei, încercă să o liniștească. „Probabil că e doar oboseala, draga mea. E perfectă,” spuse el, mângâindu-i ușor capul bebelușului.

Dar Elena nu putea să scape de sentimentul acela. „Trebuie să verific ceva,” murmură ea, mai mult pentru sine decât pentru Bogdan. Cu mâinile tremurânde, începu să desfacă păturica de la spital. Asistenta, care se pregătea să plece, se întoarse brusc.

„Ce faci? Avem o coadă aici și tu întârzii pe toată lumea,” spuse ea, cu o notă de iritare în voce.

Elena o ignoră și continuă. Pe măsură ce ultima pliură a păturii căzu, ea o văzu — o mică aluniță pe brațul stâng al bebelușului. Un detaliu, dar unul care îi confirmă temerile. Nu era Raluca. Își memorase fiecare centimetru din imaginile cu ultrasunete ale Ralucăi, și nu exista nicio astfel de marcă.

„Acesta nu este copilul meu,” spuse Elena, vocea ei frângându-se pe măsură ce se uita la Bogdan, care stătea înghețat, confuzia desenându-se pe fața lui.

Asistenta, acum alarmată, făcu un pas înainte. „Lasă-mă să verific,” spuse ea, luând copilul din brațele Elenei. Ea se grăbi să iasă din cameră, tonul ei anterior de enervare fiind înlocuit de îngrijorare.

Minutele se prelungiră într-o eternitate în timp ce Elena și Bogdan așteptau. Când asistenta se întoarse în cele din urmă, era însoțită de un doctor și de o altă asistentă, care ținea un alt bebeluș — acesta fără aluniță.

„Îmi pare foarte rău,” începu doctorul, cu fața gravă. „A fost o confuzie în pepinieră. Aceasta este fiica ta, Raluca.”

Ușurarea se revărsă peste Elena în timp ce își lua Raluca în brațe. Dar ușurarea a fost de scurtă durată. „Ce despre celălalt bebeluș, pe care l-am ținut prima dată?” întrebă ea, privindu-l pe doctor.

Camera deveni tăcută. Doctorul schimbă o privire cu asistenta înainte de a se întoarce către Elena și Bogdan. „Îmi tem că a fost o greșeală teribilă. Celălalt bebeluș, Nora, trebuia să fie cu mama ei în camera alăturată. Dar mama ei… a decedat puțin după naștere din cauza unor complicații.”

Bucuria de a-și ține Raluca în brațe a fost copleșită de o tristețe profundă. Elena își strânse fiica mai aproape, lacrimile curgându-i pe față în timp ce se gândea la Nora, bebelușul pe care îl ținuse prima dată, acum fără mamă. Eroarea spitalului își împletise viețile în cel mai sfâșietor mod.

Pe măsură ce părăseau spitalul zile mai târziu, Elena și Bogdan nu puteau să scape de tristețea care se așternuse peste ceea ce ar fi trebuit să fie o ocazie pură de bucurie. Se gândeau adesea la Nora, sperând că undeva, cumva, ea va găsi dragoste și grijă în această lume care o întâmpinase cu atâta haos și pierdere.