Pe scările dintre speranță și disperare: Fuga de un tiran

— Nu mai plânge, Maria, te rog… O să găsim o soluție, șoptesc, strângând-o la piept pe fetița mea cea mică. Tremură, iar ochii ei mari mă privesc cu teamă. Pe scara blocului, la etajul patru, e frig și miroase a mucegai. Băiatul meu, Vlad, stă sprijinit de perete, cu genunchii la piept. Îmi simt inima bubuind în piept, ca un ciocan care sparge liniștea nopții.

— Mami, de ce nu ne lasă să intrăm? întreabă Vlad, vocea lui abia se aude.

Nu știu ce să-i răspund. Îmi mușc buza până la sânge. Irina, prietena mea din copilărie, mi-a promis mereu că dacă va fi nevoie, mă va ajuta. Dar când am bătut la ușa ei, cu copiii în brațe și lacrimile șiroind pe obraji, Cătălin a deschis ușa doar cât să mă privească rece.

— Nu putem, Nicoleta. E târziu. Irina doarme. Și… nu vrem probleme. Îmi pare rău.

A închis ușa încet, fără să mă privească în ochi. Am rămas în întuneric, cu copiii lângă mine, simțind cum tot universul meu se prăbușește. M-am așezat pe trepte, am tras copiii lângă mine și am încercat să-i încălzesc cu palmele mele reci.

Totul a început cu ani în urmă, când l-am cunoscut pe Sorin. Era fermecător, știa să spună cuvintele potrivite. M-a cucerit cu flori și promisiuni. După nuntă, a început iadul. Prima palmă a venit pe neașteptate, pentru o ciorbă prea sărată. Apoi au urmat țipetele, amenințările, nopțile în care îmi era frică să respir. Când s-a născut Vlad, am sperat că se va schimba. Dar a devenit mai rău. Mă jignea, mă izola de prieteni, de familie. Irina era singura care mai venea pe la mine, pe ascuns.

În seara asta, Sorin a venit acasă beat. A trântit ușa, a urlat la copii că fac gălăgie. M-a prins de braț și m-a împins în perete. Vlad a început să plângă. Atunci am știut că nu mai pot. Am luat copiii, am ieșit pe ușă, fără să-mi iau nici măcar geaca. Am fugit pe străzi, cu inima cât un purice. Am sunat la Irina. Mi-a spus să vin. Dar Cătălin a avut ultimul cuvânt.

Pe scara blocului, timpul trece greu. Aud pași pe palier. O bătrână iese să ducă gunoiul. Se uită la noi cu milă.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

— Nu avem unde să mergem… am fugit de acasă, îi spun cu voce stinsă.

— Stai aici, să aduc o pătură. Nu pot să vă las așa.

Se întoarce cu o pătură groasă și o cană cu ceai. Copiii sorb lichidul fierbinte, iar eu simt lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă simt umilită, dar și recunoscătoare.

— Nu vrei să suni la poliție? mă întreabă bătrâna.

— Mi-e frică… Dacă află Sorin, ne omoară.

— Nu poți trăi așa, mamă. Pentru copii trebuie să fii puternică.

Cuvintele ei mă dor, dar au dreptate. Îmi amintesc de mama mea, care a tăcut toată viața în fața tatălui meu violent. Nu vreau ca Maria și Vlad să crească în frică.

Îl sun din nou pe fratele meu, Lucian. Nu-mi răspunde. Știu că nu-l suportă pe Sorin, dar are și el familie, copii mici. Mă simt singură pe lume.

Irina îmi trimite un mesaj: „Îmi pare rău, Nico, Cătălin nu vrea scandal. Dacă ai nevoie de bani, spune-mi.”

Mă doare mai tare decât orice bătaie. Prietenia noastră s-a frânt într-o noapte de iarnă, pe o scară de bloc.

— Mami, mi-e somn… oftează Maria.

O strâng la piept și îi cânt încet, ca atunci când era bebeluș. Vlad adoarme cu capul pe genunchii mei. Mă uit la ei și jur că nu mă voi întoarce niciodată la Sorin. Chiar dacă nu am unde să merg, chiar dacă lumea mă judecă.

Dimineața vine greu. Bătrâna ne aduce din nou ceai și ne spune că a vorbit cu vecina de la parter, care are o garsonieră liberă. Poate să ne lase acolo câteva zile. Accept fără să clipesc.

În garsoniera mică, copiii se întind pe pat și adorm imediat. Eu stau pe marginea patului și mă uit pe fereastră. Blocurile gri par mai reci ca niciodată. Îmi vine să urlu de neputință, dar știu că trebuie să fiu tare. Pentru ei.

În zilele următoare, încerc să găsesc ajutor. Sun la un centru pentru victimele violenței domestice. O doamnă cu voce blândă mă ascultă și îmi spune că pot veni cu copiii. Îmi dă speranță. Mergem acolo cu un taxi plătit de bătrâna care ne-a ajutat. În centru, întâlnesc alte femei ca mine. Unele au răni vizibile, altele doar sufletul sfâșiat. Ne privim în ochi și știm că nu suntem singure.

Irina mă sună după câteva zile. Plânge la telefon.

— Iartă-mă, Nico… N-am avut curaj. Cătălin m-a amenințat că mă dă afară dacă te ajut.

— Nu te pot judeca, Irina. Dar nici nu pot uita.

În fiecare zi mă lupt cu rușinea, cu frica, cu dorul de viața normală. Copiii încep să zâmbească din nou. Maria desenează o casă mare, cu flori la geamuri.

— Aici o să locuim noi, mami? mă întreabă.

— Da, iubita mea. O să avem o casă a noastră.

Nu știu ce va fi mâine. Dar știu că nu mai sunt prizoniera fricii. Am ales să lupt pentru copiii mei și pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei mai stau încă pe scări reci, între speranță și disperare? Câte uși se închid în fața lor? Și câți oameni ar putea schimba un destin doar deschizând o ușă?