Mutarea care mi-a sfâșiat familia – povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai putem rămâne aici, Irina! Nu vezi că ne sufocăm? Blocul ăsta miroase a mucegai și a vise pierdute, iar copiii nu mai au unde să se joace. Trebuie să plecăm la țară, la casa părinților mei, măcar acolo avem aer curat și grădină!

Cuvintele lui Lucian au căzut ca o sentință într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Am simțit cum mi se strânge inima, cum tot ce construisem în ultimii zece ani – prieteniile, jobul, rutina, micile mele bucurii – se prăbușeau sub greutatea unei decizii pe care nu o luasem eu. M-am uitat la el, la chipul lui obosit, la ochii lui care nu mai aveau răbdare pentru argumente. Știam că nu e doar despre mucegai sau spațiu. Era despre el, despre eșecurile lui, despre dorința de a fugi de tot ce nu-i ieșise în București.

— Lucian, nu poți să-mi ceri asta. Eu am muncit pentru jobul ăsta, copiii au școala lor, prietenii lor… Nu putem să aruncăm totul la gunoi doar pentru că tu nu mai suporți orașul!

A tăcut. S-a ridicat și a ieșit pe balcon, lăsând în urmă mirosul de țigară și de ploaie. În camera copiilor, Ilinca și Vlad se certau pe telecomandă. Nu știau nimic despre furtuna care urma să le răstoarne viața.

A doua zi, Lucian a venit cu actele de la casa părinților lui dintr-un sat de lângă Ploiești. Totul era pregătit. Nu mai era loc de discuții. Mama mea, când a aflat, a izbucnit:

— Irina, nu te lăsa! O să te pierzi acolo, o să ajungi să speli pe jos după soacră-ta și să te uiți la vaci! Tu nu ești femeie de sat!

Am plâns în baie, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă copiii. Mă simțeam prinsă între două lumi: una care mă trăgea înapoi, alta care mă împingea înainte fără să mă întrebe dacă vreau. Lucian a început să împacheteze. Eu am început să mă sting.

În ziua mutării, Ilinca s-a agățat de mine:

— Mami, eu nu vreau să plec! Ce-o să fac fără Ana și fără doamna învățătoare?

N-am avut răspuns. Am mințit-o că totul va fi bine. Vlad, mai mic, a acceptat aventura ca pe o excursie. Dar eu știam că nu e o excursie. E o exilare.

La țară, casa era mare, dar rece. Soacra mea, tanti Margareta, ne-a întâmpinat cu o supă caldă și cu priviri tăioase.

— Să nu crezi că aici e ca la oraș, Irina. Aici fiecare are treaba lui. Nu stă nimeni degeaba.

Lucian părea fericit. S-a apucat imediat de grădinărit, a început să vorbească cu vecinii, să repare gardul. Eu am rămas cu copiii, cu vasele, cu dorul de acasă. În fiecare seară, mă uitam pe fereastră la luminile orașului care pâlpâiau departe, ca niște promisiuni uitate.

Copiii s-au adaptat greu. Ilinca plângea în fiecare dimineață înainte de școală. Vlad s-a îmbolnăvit de la frig. Eu am început să mă simt invizibilă. Lucian nu mai avea timp de mine. Mama mă suna zilnic:

— Întoarce-te, Irina! Lasă-l pe Lucian cu vacile lui! Tu nu meriți viața asta!

Dar nu puteam. Nu voiam să-mi destram familia. Nu voiam să fiu „femeia care și-a lăsat bărbatul și copiii”. Dar nici nu mai eram eu. Într-o seară, după ce am adormit copiii, am ieșit în curte. Margareta stătea pe bancă, cu o cană de ceai.

— Știi, Irina, și eu am vrut să plec când eram tânără. Dar n-am avut curaj. Poate că tu ai să-l găsești.

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată femeia din spatele soacrei. O femeie care renunțase la visele ei pentru familie. Am simțit un val de furie și de tristețe. Oare așa urma să ajung și eu?

Într-o zi, Ilinca a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami, copiii râd de mine că vorbesc „ca de la oraș”. Spun că sunt fițoasă.

Am strâns-o în brațe și am simțit că mă sufoc. Vlad a început să facă pipi în pat. Lucian nu vedea nimic. Pentru el, totul era „mai sănătos” aici.

Într-o noapte, am visat că mă întorc la București. Mă plimbam pe străzi, simțeam mirosul de cafea și zgomotul tramvaielor. M-am trezit plângând. Atunci am știut: nu mai pot. Nu pot să mă pierd pe mine pentru liniștea altora.

Am vorbit cu Lucian. A fost prima ceartă adevărată din viața noastră.

— Nu mai pot, Lucian! Nu sunt fericită aici. Copiii nu sunt fericiți. Vreau să mă întorc la București!

— Dacă pleci, rămâi singură! Eu nu mă mai întorc niciodată acolo!

Am plecat. Cu copiii, cu două valize și cu inima frântă. Mama ne-a primit cu brațele deschise. Lucian nu ne-a mai căutat luni de zile. Ilinca a început să zâmbească din nou. Vlad a dormit o noapte întreagă fără să plângă.

Dar eu? Eu am rămas cu întrebarea: oare am făcut bine? Oare poți salva o familie fără să te pierzi pe tine? Sau, uneori, trebuie să alegi între tine și ceilalți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu?