Umbra trecutului în casa noastră

— Nu-mi pasă ce spui, nu ești mama mea!
Cuvintele Ilincăi au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Am rămas cu mâna în aer, ținând cana de ceai, incapabilă să reacționez. Ochii ei, altădată blânzi, erau acum plini de furie și revoltă.
— Ilinca, te rog… am încercat doar să te ajut, am spus cu voce tremurată.
— Nu vreau ajutorul tău! Tu nu înțelegi nimic!
A trântit ușa și a dispărut pe hol, lăsându-mă singură cu inima zdrobită.

Mă numesc Camelia și am 42 de ani. Acum doisprezece ani, l-am cunoscut pe Sorin, un bărbat blând, rămas văduv cu o fetiță de patru ani. M-am îndrăgostit de el și, odată cu el, am primit-o pe Ilinca în viața mea. Am crezut că dragostea poate vindeca orice rană, că răbdarea și grija pot umple golul lăsat de o mamă pierdută prea devreme.

Ani la rând am fost acolo pentru ea: la serbări, la febră, la prima zi de școală, la fiecare vis urât din miez de noapte. Îi citeam povești până adormea cu capul pe pieptul meu. Îi făceam clătite duminica dimineața, așa cum îi plăceau ei. Când a avut primul coșmar despre mama ei biologică, am stat lângă ea până s-a liniștit.

Dar adolescența a adus cu ea furtuni pe care nu le-am prevăzut. Sorin lucra tot mai mult, iar eu rămâneam singură să fac față crizelor de nervi, ușilor trântite și tăcerilor apăsătoare. Încercam să fiu răbdătoare, să nu iau personal fiecare răbufnire. Dar într-o zi, totul s-a schimbat.

Era o după-amiază ploioasă când am primit un telefon de la diriginta Ilincăi. Mi-a spus că Ilinca a fost prinsă copiind la un test important. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Când a ajuns acasă, am încercat să vorbesc cu ea.

— Ilinca, trebuie să discutăm despre ce s-a întâmplat la școală.
— Nu vreau să vorbesc cu tine! Tu nu ești mama mea!

Atunci am simțit pentru prima dată că tot ce am construit împreună se prăbușește. Am plâns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă. Seara, Sorin a încercat să stea de vorbă cu ea, dar Ilinca s-a închis în cameră și nu a mai ieșit până dimineața.

În zilele următoare, relația noastră s-a răcit și mai mult. Îmi răspundea monosilabic sau mă ignora complet. Mă simțeam ca o străină în propria casă. Sorin era prins între noi două și nu știa cum să gestioneze situația.

Apoi am aflat că Ilinca vorbea cu mama ei biologică pe internet. O femeie pe care nu o văzuse niciodată, dar care îi scria mesaje lungi despre cât de mult o iubește și cât de mult îi pare rău că nu a putut fi lângă ea. Într-o seară, am găsit-o pe Ilinca plângând în fața calculatorului.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.
— Nimic! Lasă-mă în pace!

Am vrut să o iau în brațe, dar m-a respins violent.

— Nu ai dreptul să te bagi în viața mea! Nu ești mama mea!

Am simțit că mi se rupe sufletul. Toți anii în care am încercat să fiu acolo pentru ea păreau să nu mai conteze. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă dragostea mea nu a fost suficientă sau dacă sângele chiar e mai puternic decât orice sentiment.

Într-o zi, Sorin a venit acasă abătut.
— Camelia, trebuie să vorbim. Ilinca vrea să meargă să-și cunoască mama biologică. Vrea să stea la ea o perioadă.

Am simțit că mă sufoc. Am încercat să par puternică.
— Dacă asta își dorește… poate are nevoie să-și găsească rădăcinile.

Dar când Ilinca și-a făcut bagajele și a plecat fără să mă îmbrățișeze sau măcar să-mi spună „la revedere”, am simțit că tot universul meu s-a prăbușit.

Au trecut luni de zile fără vești de la ea. Sorin era devastat, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot. Îmi reproșam fiecare decizie: poate am fost prea strictă, poate prea protectoare, poate nu am știut să-i arăt cât de mult o iubesc.

Într-o seară târzie, când deja renunțasem la orice speranță, am primit un mesaj scurt: „Îmi pare rău.” Era de la Ilinca. Atât. Am plâns ore întregi ținând telefonul strâns la piept.

După alte câteva săptămâni, Ilinca s-a întors acasă. Era schimbată: mai matură, dar și mai tristă. Ne-am privit lung, fără cuvinte. Apoi a spus încet:
— Știu că nu sunt ușor de iubit… dar tu ai încercat mereu. Mulțumesc.

Nu am îndrăznit să o îmbrățișez. Am zâmbit printre lacrimi și i-am spus doar:
— Ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine.

Acum trăim într-un echilibru fragil. Încercăm să reconstruim ceva din ceea ce s-a rupt. Dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Mă întreb adesea: oare dragostea poate vindeca tot? Sau sângele va avea mereu ultimul cuvânt? Ce înseamnă cu adevărat să fii mamă?