Ziua în care mi-am dat fiul și nora afară din casă

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce Irina își strângea lucrurile de pe masă, iar Vlad mă privea cu ochii mari, plini de neîncredere. Era deja trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de ecoul vocii mele și de suspinele Irinei. Mă simțeam ca un străin în propria casă, iar pereții, cândva martori ai bucuriilor noastre, păreau acum să se strângă în jurul meu, sufocându-mă.

Totul a început acum trei ani, când Vlad și Irina au rămas fără locuință. El își pierduse slujba la fabrica de mobilă din oraș, iar ea, abia ieșită de pe băncile facultății, nu găsea nimic stabil. „Mamă, doar câteva luni, până ne punem pe picioare”, mi-a spus Vlad atunci, cu vocea lui caldă, pe care o iubeam atât de mult. Cum să-i refuz? Era fiul meu, sânge din sângele meu. Le-am deschis ușa și inima, fără să știu că, odată cu ei, vor intra și grijile, frustrările și neputința.

Primele luni au fost suportabile. Încercam să nu mă bag prea mult, să le dau spațiu, să nu mă simt ca o intrusă în propria casă. Dar, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Irina nu făcea decât să stea pe telefon, iar Vlad se închidea în camera lui, cu laptopul pe genunchi, căutând joburi care nu veneau niciodată. Facturile creșteau, mâncarea dispărea din frigider, iar eu, la 58 de ani, încă mai trăgeam din greu la serviciu, la supermarket, ca să țin casa pe linia de plutire.

— Mamă, nu ai și tu niște bani să ne împrumuți pentru chirie? — mă întreba Vlad aproape lunar, deși știa că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. Îi dădeam, de fiecare dată, cu inima strânsă, sperând că va fi ultima oară.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit bucătăria vraiște, vasele nespălate, iar pe masă resturi de la o cină la care nici nu fusesem invitată. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar am tăcut. Nu voiam scandal. Am strâns din dinți și am început să spăl vasele, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Nu mai pot, Vlad! — am izbucnit în acea noapte, după ce am auzit-o pe Irina spunându-i la telefon mamei ei: „Nu știu cât mai rezist aici, parcă trăiesc cu o străină, nu cu soacra mea.”

— Ce vrei să fac, mamă? Să plecăm în stradă? — mi-a răspuns Vlad, cu vocea ridicată, pentru prima dată în viața lui. M-a durut mai tare decât orice palmă.

— Vreau doar să simt că mai am și eu o casă! — am urlat, simțind cum mi se rupe sufletul.

A doua zi, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Vlad nu mai era acasă. M-am apropiat de ea, încercând să o mângâi, dar m-a respins.

— Nu mă mai suportă nimeni aici, doamnă Maria. Nici eu nu mă mai suport.

Am simțit că nu mai am nicio putere. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri, cu ferestrele luminate ici-colo, întrebându-mă unde am greșit. Am făcut tot ce am putut pentru copilul meu. Am muncit, am renunțat la visele mele, am rămas singură după ce tatăl lui Vlad a murit. Totul pentru el. Și acum, când aveam nevoie de liniște, de un colț doar al meu, nu mai aveam nimic.

În acea seară, am luat decizia. Am intrat în camera lor și le-am spus, cu vocea tremurândă:

— Vlad, Irina, trebuie să plecați. Nu mai pot. Nu mai pot trăi așa. Aveți o săptămână să vă găsiți altceva.

Vlad a tăcut. Irina a început să plângă. Eu am rămas nemișcată, cu inima bătându-mi nebunește. În săptămâna care a urmat, casa a fost un câmp de bătălie tăcută. Nu ne-am mai vorbit. Vlad și Irina și-au făcut bagajele în liniște, iar eu am încercat să nu-i privesc, să nu cedez.

Când au plecat, Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine. Irina mi-a lăsat o scrisoare pe masă: „Îmi pare rău că nu am putut fi familia de care aveai nevoie.”

Au trecut două luni de atunci. Casa e liniștită, dar liniștea asta mă apasă. Mă uit la pozele cu Vlad mic și mă întreb dacă am făcut bine. Oare am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată? Sau, poate, uneori trebuie să alegi între a-ți salva sufletul și a-ți ține familia aproape?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vreodată prea târziu să reparăm ceea ce am stricat?