Promisiunea care ne-a rupt familia

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Pe fundal, fetița mea, Ilinca, plângea după jucăria preferată, iar soțul meu, Radu, mă privea neputincios din pragul ușii. Mama tăcea la celălalt capăt al firului, iar tăcerea ei era mai apăsătoare decât orice cuvânt.

Totul a început acum trei ani, într-o după-amiază de vară, când mama ne-a chemat pe mine și pe fratele meu, Vlad, la masă. Era cald, iar mirosul de sarmale plutea în aer. Vlad tocmai împlinise douăzeci de ani și visa la o mașină. Eu eram deja logodită cu Radu și strângeam bani pentru nuntă. Mama a oftat adânc și a spus:

— I-am promis lui Vlad că-l ajut cu bani pentru mașină. Dar nu pot să-i dau totul odată. O să vă descurcați voi doi. Sunteți frați, trebuie să vă ajutați.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari și albaștri, plini de speranță. Eu am zâmbit forțat și am dat din cap. Ce puteam să spun? Că nu vreau să-l ajut? Că banii mei sunt pentru viitorul meu?

Așa a început totul. Am renunțat la rochia de mireasă pe care mi-o doream și am pus deoparte o parte din economiile mele pentru Vlad. El și-a luat o Dacie veche, dar era fericit. Mama era mulțumită că nu s-a certat nimeni. Dar în sufletul meu s-a născut o rană mică, pe care am încercat s-o ignor.

Anii au trecut. M-am căsătorit cu Radu, am născut-o pe Ilinca și am crezut că totul va fi bine. Dar Vlad a început să ceară din ce în ce mai mult: bani pentru reparații, bani pentru taxe, bani pentru benzină. Mama îi lua mereu apărarea.

— E băiatul cel mic, tu ai deja familie, îi merge bine lui Radu la serviciu… Ce mare lucru să-l ajuți?

Radu a început să se enerveze.

— Nu e corect! De ce trebuie să plătim noi mereu? Familia ta nu vede cât muncim?

M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de familia în care m-am născut și responsabilitatea față de familia pe care mi-am construit-o. Într-o seară, după ce Vlad m-a sunat să-mi ceară iar bani pentru o piesă la mașină, Radu a izbucnit:

— Dacă îi dai iar bani, eu nu mai suport! Avem și noi nevoie de fiecare leu!

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată față de Vlad, față de mama, față de Radu și față de Ilinca. De ce trebuia să aleg mereu între ei?

Într-o duminică, la masa de Paște, tensiunea a explodat. Vlad a adus vorba despre bani chiar în timp ce tăiam cozonacul.

— Sor-mea nu mai vrea să mă ajute! S-a schimbat de când s-a măritat!

Mama a dat ochii peste cap.

— Așa sunt femeile când fac copii… uită de frați!

Radu s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu e vorba că a uitat! E vorba că nu mai poate! Toată lumea trage de ea!

Toți au tăcut. Am simțit cum privirile lor mă apasă ca niște pietre grele. Am ieșit afară în curte și am început să plâng în hohote.

După acea zi, relațiile dintre noi s-au răcit. Vlad nu m-a mai sunat luni întregi. Mama îmi trimitea doar mesaje scurte: „Sper că ești bine.” Radu încerca să mă facă să uit totul, dar eu nu puteam.

Într-o seară târzie, după ce Ilinca a adormit, m-am uitat la Radu și am spus:

— Crezi că am greșit? Că trebuia să fiu mai fermă cu mama? Sau poate trebuia să-l ajut pe Vlad până la capăt?

Radu m-a luat în brațe.

— Nu tu ai greșit. Familia ta trebuia să te protejeze, nu să te pună la mijloc.

Dar rana era acolo. M-am gândit la toate femeile din România care sunt prinse între datoria față de părinți și nevoile propriei familii. La toate promisiunile făcute la nervi sau din dragoste care ajung să ne urmărească ani întregi.

Acum, când Ilinca mă întreabă de ce nu mergem la bunica sau de ce nu vine unchiul Vlad pe la noi, nu știu ce să-i răspund. Poate că timpul va vindeca rănile. Poate că într-o zi vom putea sta iar toți la aceeași masă fără reproșuri.

Dar uneori mă întreb: oare câte familii sunt rupte de promisiuni nespuse până la capăt? Oare cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea celorlalți?