Cu două valize și doi copii, în miez de noapte: Povestea mea despre curaj și renaștere

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am șoptit, cu lacrimi în ochi, în timp ce el își aprindea a cincea țigară din acea seară. Copiii dormeau, dar eu simțeam că mă sufoc. Camera era mică, pereții parcă se strângeau în jurul meu, iar liniștea era spartă doar de respirația grea a lui Vlad și de bătăile inimii mele.

— Nu ai unde să te duci, Irina. Fără mine, nu ești nimic, a spus el, fără să mă privească. Cuvintele lui m-au lovit ca o palmă. De ani de zile, le auzeam aproape zilnic. De ani de zile, mă convingea că nu pot trăi fără el, că nu merit nimic mai bun. Dar în acea noapte, ceva s-a rupt în mine. Poate era privirea speriată a lui Daria, fetița mea de șase ani, când Vlad a țipat la noi la cină. Poate era felul în care Andrei, băiatul meu de opt ani, se strângea lângă mine în pat, sperând să nu-l audă pe tatăl lui urlând.

Am așteptat să adoarmă. Am împachetat în tăcere două valize: hainele copiilor, două jucării, actele și câteva fotografii. Am luat banii puțini pe care îi ascunsesem sub saltea și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Era trecut de miezul nopții. Am tras copiii din somn, le-am spus că mergem la bunica. Nu au întrebat nimic. Au simțit că nu e timp de întrebări.

Am ajuns la mama la patru dimineața. M-a privit lung, cu ochii roșii de somn și de neîncredere. — Ce-ai pățit, Irina? Ce-i cu copiii la ora asta? Am izbucnit în plâns. Mama nu a spus nimic. Ne-a lăsat să intrăm, dar am simțit că nu e locul nostru acolo. Tata nici nu a vrut să mă vadă. — Te-ai măritat, ai făcut copii, acum descurcă-te! a spus el, trântind ușa după el.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Dormeam toți trei într-o cameră mică, pe o canapea veche. Mama ne gătea, dar nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Copiii mergeau la școală cu hainele pe care le aveam, iar eu am început să caut de lucru. Am spălat scări, am făcut curățenie în casele vecinilor, am avut grijă de bătrâni. Orice doar să pot să le cumpăr copiilor o pâine și un caiet nou.

Într-o zi, la școală, Daria a venit plângând acasă. — Mami, colegii râd de mine că nu am tată și că port aceleași haine. Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. M-am dus la directoare și am rugat-o să mă ajute cu rechizite. — Știți câte mame ca dumneavoastră vin aici? Nu putem ajuta pe toată lumea, mi-a spus rece. Am plecat cu capul plecat, dar cu o hotărâre nouă în suflet: nu voi lăsa copiii mei să sufere pentru alegerile mele.

Seara, după ce copiii adormeau, plângeam în pernă. Mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva Vlad avea dreptate: fără el nu eram nimic. Dar dimineața mă ridicam din pat și o luam de la capăt. Am început să caut cursuri gratuite de calificare. Am găsit unul de îngrijitoare la un azil de bătrâni. Am învățat, am luat examenul și am primit un post. Salariul era mic, dar era primul meu pas spre independență.

Mama a început să mă privească altfel. Într-o seară, mi-a adus o cană cu ceai și mi-a spus: — Nu credeam că o să reziști. Dar uite că poți. Tata încă nu vorbea cu mine, dar îl vedeam cum se uită la nepoți când se jucau în curte. Poate timpul va vindeca și rănile lui.

După un an, am reușit să închiriez o garsonieră mică. Ne-am mutat doar cu strictul necesar. Copiii au sărit în patul nou și au râs pentru prima dată cu adevărat. Am simțit că am înviat. Am început să mergem în parc, să citim povești seara, să visăm împreună la o viață mai bună.

Dar nu totul era roz. Vlad a început să mă caute. Îmi trimitea mesaje, mă amenința că-mi ia copiii. Am mers la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic până nu se întâmplă ceva grav. Am trăit luni de zile cu frica în sân, sărind la fiecare sunet de pe scară. Dar nu m-am întors. Am refuzat să mai fiu victima lui.

Într-o zi, la serviciu, o bătrână m-a luat de mână și mi-a spus: — Ești o fată puternică, Irina. Să nu uiți niciodată asta. Am plâns atunci, dar nu de tristețe, ci de recunoștință. Pentru prima dată în viață, cineva îmi spunea că sunt puternică.

Astăzi, după trei ani, copiii mei merg la școală cu zâmbetul pe buze. Eu am avansat la serviciu și am început să economisesc pentru un apartament mai mare. Tata a venit la ziua Dariei și i-a adus o păpușă. Mama mă ajută cu copiii când lucrez peste program. Vlad nu mai are nicio putere asupra mea.

Dar uneori, noaptea, când liniștea se așterne peste garsoniera noastră, mă întreb: câte femei mai trăiesc coșmarul pe care l-am trăit eu? Câte dintre ele găsesc curajul să fugă, să înceapă de la zero? Oare puterea asta e în fiecare dintre noi sau doar în cele care nu mai au nimic de pierdut?

Poate că nu am răspunsuri, dar știu sigur un lucru: nu suntem singure. Și dacă eu am putut să mă ridic de la pământ, poate că și alte femei pot. Voi ce credeți? E curajul acesta în fiecare dintre noi sau e doar o iluzie?