Întoarcerea lui Vlad: O poveste despre iertare și demnitate

— Ce faci aici, Vlad? am întrebat, cu vocea răgușită, încercând să-mi trag halatul peste pijamaua mototolită. Ușa era întredeschisă, iar el stătea pe preș, cu valiza într-o mână și o sticlă de vin roșu în cealaltă, de parcă venise la o cină, nu după șase luni de absență. Ochii lui căprui, cândva atât de calzi, păreau acum goi, ca și cum nu ar fi înțeles de ce nu-l primesc cu brațele deschise.

— Am venit acasă, Irina, a spus el, simplu, ca și cum ar fi ieșit doar să cumpere pâine.

Am simțit cum mă cuprinde un val de furie și deznădejde. M-am uitat la el, la valiza aceea care părea să cântărească tot trecutul nostru, la sticla de vin care nu putea spăla nicio rană. În mintea mea, se derulau imaginile din ultimele luni: serile în care plângeam singură în pat, mesajele seci pe care mi le trimitea doar ca să-mi spună că nu se mai întoarce, privirile pline de milă ale vecinilor și întrebările mamei mele, care nu înțelegea cum de Vlad a putut să plece așa, fără să se uite înapoi.

— Acasă? am repetat, aproape șoptind. Vlad, tu nu mai ai acasă aici. Ai plecat. Ai ales-o pe Alina. Ai ales să mă lași singură, să mă faci de râs în fața tuturor. Și acum… ce vrei?

A oftat și a lăsat valiza jos. S-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată la el.

— Irina, am greșit. Am fost un idiot. Am crezut că pot începe ceva nou, dar tot ce am făcut a fost să distrug tot ce aveam mai bun. Am nevoie de tine. Am nevoie de noi.

Am râs amar. — Ai nevoie de noi? Vlad, eu am avut nevoie de tine în fiecare zi din ultimele șase luni. Unde ai fost atunci? Când mama a făcut infarct și am stat cu ea la spital, unde erai? Când am pierdut jobul și nu aveam bani nici de facturi, unde erai? Când am plâns până am adormit, unde erai?

S-a apropiat, dar am făcut un pas înapoi. Nu voiam să-l simt aproape. Nu voiam să-i simt mirosul, să-mi amintesc de serile în care adormeam îmbrățișați. Nu voiam să-mi amintesc nimic.

— Irina, nu pot să-ți cer să mă ierți. Dar vreau să încerc să repar ce am stricat. M-am întors pentru că nu pot trăi fără tine. Alina… nu a fost decât o greșeală. O prostie. Nu înseamnă nimic pentru mine.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. — Pentru mine a însemnat totul, Vlad. Pentru mine a fost sfârșitul lumii. Știi ce e cel mai greu? Nu faptul că ai plecat. Ci faptul că ai crezut că poți să te întorci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A tăcut. S-a uitat la mine, apoi la ușă, apoi din nou la mine. — Pot să intru?

Am ezitat. În spatele meu, apartamentul era la fel de gol ca sufletul meu. Pe masa din bucătărie, cănile de cafea stăteau una lângă alta, deși de luni de zile doar una era folosită. Pe frigider, poza noastră de la mare, cu zâmbetele largi, părea o glumă proastă.

— Intră, am spus, fără să mă uit la el. Dar nu te aștepta să fie ca înainte.

A intrat încet, ca un copil care știe că a făcut o prostie. S-a așezat pe canapea, cu valiza la picioare. Eu am rămas în picioare, sprijinită de tocul ușii.

— Irina, știu că nu merit să mă ierți. Dar vreau să încerc. Să fac orice ca să mă ierți. Să fiu din nou omul de care te-ai îndrăgostit.

Am oftat. — Vlad, nu știu dacă mai pot. Nu știu dacă mai vreau. Știi cât de greu a fost să mă ridic dimineața, să mă duc la muncă, să mă prefac că sunt bine? Știi cât de greu a fost să le spun părinților tăi că nu știu unde ești, că nu știu dacă te mai întorci?

A tăcut. S-a uitat la mâinile lui, apoi la mine. — Irina, nu am nicio scuză. Dar te rog, dă-mi o șansă. Doar una.

M-am așezat pe scaunul din fața lui. — Vlad, nu pot să uit. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Poate că tu poți, dar eu nu. Și nu vreau să fiu femeia care iartă orice, doar ca să nu fie singură.

A încercat să-mi ia mâna, dar am tras-o repede. — Nu acum, Vlad. Poate niciodată.

A dat din cap, cu ochii în lacrimi. — O să aștept. Oricât va fi nevoie.

Am rămas așa, în tăcere, minute întregi. În mintea mea, se dădea o luptă între dorința de a-l alunga și nevoia de a nu mai fi singură. Între demnitate și iubire. Între trecut și viitor.

— Vlad, nu știu ce va fi. Poate că într-o zi o să te pot ierta. Poate că nu. Dar azi… azi nu pot. Azi trebuie să mă regăsesc pe mine.

El a dat din cap și s-a ridicat. — O să plec. Dar să știi că te iubesc. Și că nu o să renunț la noi.

L-am privit cum își ia valiza și iese pe ușă. Am rămas singură, cu sticla de vin pe masă și cu inima frântă. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că am făcut ceva pentru mine.

Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult din ceea ce iertăm ne rănește pe noi înșine? Poate fi iubirea mai puternică decât demnitatea?