Între fiu și noră: Lacrimi, iertare și un nou început

— Mariana, nu mai insista, te rog! Nu vreau să-l mai văd pe Radu niciodată, și nici pe tine, dacă vii să-mi vorbești despre el!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut atâtea dimineți cu ea, râzând sau plângând, după ce Radu întârzia acasă. Acum, totul era rece, ca și cum cineva ar fi tras o perdea groasă peste amintirile noastre.

Am rămas în prag, cu mâinile tremurânde, strângând o pungă cu prăjituri pentru nepoți. Mă simțeam vinovată, de parcă eu însămi aș fi fost cea care a distrus familia.

— Ana, nu am venit pentru Radu. Am venit pentru copii… și pentru tine. Știu că nu merit să mă primești, dar nu pot să nu-i văd. Sunt tot sângele meu, sufletul meu.

Ana s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns. Era atât de tânără, dar chipul îi era brăzdat de oboseală și dezamăgire.

— Mariana, nu înțelegi? Totul s-a rupt. Radu nu s-a gândit nicio clipă la noi. A plecat cu Irina, ca și cum noi n-am fi existat. Cum să-i explic copiilor? Cum să mă uit la tine fără să-mi amintesc de el?

Am simțit cum mă sufocă rușinea. Radu, băiatul meu, cel pe care l-am crescut cu atâta dragoste, pe care l-am apărat mereu în fața tatălui său, a devenit un străin. Mă întrebam unde am greșit. Poate că am fost prea blândă, poate că i-am permis prea multe.

— Ana, nu vreau să-ți cer să-l ierți pe Radu. Nici eu nu-l pot ierta. Dar copiii… ei nu au nicio vină. Lasă-mă să-i văd, măcar din când în când.

A oftat adânc și mi-a făcut semn să intru. Am simțit cum mi se rupe o piatră de pe inimă. Copiii au sărit în brațele mele, mirosind a săpun și a copilărie. Am plâns în tăcere, ascunsă în părul lor moale, promițându-mi că nu voi mai lăsa nimic să ne despartă.

Seara, când am ajuns acasă, Radu mă aștepta pe canapea, cu ochii în pământ.

— Mamă, ai fost la Ana?

— Da, Radu. Am fost. Și am să mai merg. Copiii au nevoie de mine.

— Dar eu? Eu nu mai contez?

L-am privit lung. Era fiul meu, dar nu-l mai recunoșteam.

— Radu, ai ales. Ai ales să pleci, să-ți lași copiii și soția pentru o femeie care nu va fi niciodată parte din familia noastră. Nu pot să-ți fiu complice la greșeala asta.

A izbucnit:

— Nu înțelegi! Cu Ana nu mai mergea! Eram nefericit! Irina mă face să mă simt viu!

— Și copiii tăi? Ei nu contează?

A tăcut. Am simțit că nu mai am ce să-i spun. M-am ridicat și am plecat în dormitor, lăsându-l singur cu vinovăția lui.

Zilele au trecut greu. Ana mă primea tot mai rar, iar copiii începeau să mă întrebe de ce tata nu vine niciodată. Le inventam povești, încercând să le protejez sufletul fragil. Într-o zi, cel mic, Vlad, m-a întrebat:

— Bunico, tata nu ne mai iubește?

Mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că adulții pot fi atât de egoiști?

— Ba da, puiule, tata vă iubește, dar uneori oamenii mari fac greșeli și nu știu cum să le repare.

Ana m-a privit cu recunoștință și durere. Între noi se năștea o complicitate tăcută, o solidaritate a femeilor rănite de același bărbat.

Într-o seară, Radu m-a sunat plângând. Irina îl părăsise pentru altcineva. Era distrus.

— Mamă, ce să fac? Am pierdut totul… Ana nu mă vrea, copiii mă urăsc, Irina m-a lăsat…

Am simțit milă, dar și furie.

— Radu, trebuie să-ți asumi ce ai făcut. Du-te la copii, cere-ți iertare de la Ana. Nu pentru tine, ci pentru ei.

A doua zi, l-am însoțit la Ana. Ea l-a privit rece, dar i-a permis să-i vadă pe copii. Radu a plâns în genunchi, cerându-și iertare. Ana nu a spus nimic, dar i-am văzut ochii umezi.

După vizită, Ana mi-a spus:

— Mariana, nu pot să-l iert acum. Poate niciodată. Dar copiii au nevoie de tatăl lor.

Am simțit că, poate, undeva, există speranță pentru un nou început. Nu pentru Radu și Ana ca soț și soție, ci pentru noi toți ca familie, cu toate rănile noastre, cu toate greșelile și iertările noastre.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ca cei mici să nu ducă povara greșelilor noastre?