„Nu venim după el” – În umbra unui frate

— Nu venim după el. Să-l ia statul, dacă vrea cineva să-l ia, răsună vocea rece a Anei prin telefon, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, țineam receptorul la ureche. În salonul 7, fratele ei, Doru, zăcea inert, cu ochii pierduți în tavan, prins între viață și o amintire care nu-i mai aparținea. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile secției de recuperare neurochirurgicală, ca și cum ar fi vrut să spele tot ce nu putea fi spălat.

De trei săptămâni, Doru era pacientul nostru. Fusese adus de la Urgențe după un accident vascular cerebral masiv. Nu vorbea, nu se mișca, doar respira și privea în gol. În fișa lui scria „fără aparținători”, dar la internare, o femeie cu ochii roșii de plâns, Ana, semnase pentru el. De atunci, nu mai venise nimeni.

În fiecare zi, îi făceam gimnastica pasivă, îi schimbam perfuziile, îi citeam din ziar, deși nu știam dacă mă aude. Uneori, îi aduceam câte o floare din curtea spitalului și o puneam pe noptieră. Mă agățam de gesturi mici, ca să nu mă simt complet neputincioasă.

Într-o dimineață, când i-am schimbat lenjeria, am găsit sub pernă o fotografie veche, cu doi copii la mare. Un băiat mai mare ținea de mână o fetiță cu pălărie albă. Am recunoscut-o pe Ana din poza de la dosar. Am pus fotografia la loc, dar imaginea nu mi-a ieșit din minte.

În ziua aceea, am sunat-o pe Ana. Vocea ei era tăioasă, ca o lamă:
— Doamnă Popescu, înțeleg că vă pasă, dar eu nu mai pot. Am făcut tot ce am putut pentru el. Să-l ia cineva care are timp și suflet pentru așa ceva. Eu nu mai am.

— E fratele dumneavoastră… am încercat eu, dar m-a întrerupt.

— Nu mai e. Nu pentru mine. A fost mereu umbra care mi-a stricat viața. Mereu el, mereu problemele lui, mereu eu la urmă. Acum să se descurce cine poate.

Am închis telefonul cu un nod în gât. M-am dus la Doru și i-am șoptit la ureche:
— Doru, ai auzit? Ana nu mai vine…

Nu a reacționat. Dar în acea seară, când i-am schimbat perfuzia, am văzut o lacrimă curgându-i pe obraz. Poate era doar un reflex. Sau poate nu.

În zilele următoare, am început să întreb discret prin spital dacă cineva știe povestea lor. O infirmieră bătrână, tanti Viorica, mi-a spus:
— Au avut o copilărie grea. Tatăl bețiv, mama bolnavă. Doru a început să bea de tânăr, a făcut scandaluri, a bătut-o pe Ana de câteva ori. Ea a plecat la facultate și n-a mai vrut să audă de el. Dar tot ea l-a adus aici…

Am început să văd altfel fotografia de sub pernă. Nu era doar o amintire, era o rană deschisă.

Într-o după-amiază, Ana a venit pe neașteptate. A intrat în salon cu pași apăsați, cu ochii roșii și obrajii trași. S-a așezat lângă patul lui Doru și a rămas tăcută minute în șir. Eu am ieșit discret, dar am rămas la ușă, ascultând.

— Nici măcar acum nu poți să spui nimic? a șoptit ea. Ai știut mereu să taci când trebuia să vorbești și să urli când trebuia să taci…

A scos fotografia de sub pernă și a privit-o îndelung.

— Ți-aduci aminte când m-ai lăsat singură pe plajă? M-am pierdut și m-au găsit niște străini. Mama a plâns toată noaptea. Tu ai spus că nu-ți pasă…

Vocea i s-a frânt.

— Toată viața am încercat să te iert. Dar n-am putut. Și acum… uite unde am ajuns.

A lăsat fotografia pe noptieră și a ieșit fără să se uite înapoi.

În acea noapte, Doru a făcut febră mare. L-am vegheat până dimineața, schimbându-i compresele reci și vorbindu-i despre orice, doar ca să nu simt că e singur. M-am întrebat de ce mă doare atât de tare povestea lor. Poate pentru că și eu am un frate cu care nu mai vorbesc de ani de zile. Poate pentru că văd zilnic oameni abandonați de cei dragi și nu pot să-i judec.

După câteva zile, Ana a sunat din nou.

— Aș vrea să-l văd încă o dată. Dar nu pot să-l iau acasă. Nu pot…

Am înțeles-o. Nu toți putem duce poverile trecutului. Uneori, tot ce putem face e să stăm lângă cineva în ultimele lui zile și să-i spunem că nu e chiar singur.

Doru a murit într-o dimineață liniștită, cu fotografia sub pernă. Ana a venit la înmormântare, a plâns în tăcere și a plecat fără să vorbească cu nimeni.

De atunci, mă întreb mereu: oare cât de mult suntem datori celor din familia noastră? Unde se termină obligația și unde începe libertatea de a ne salva pe noi înșine? Dacă nu putem ierta, putem măcar să fim prezenți la sfârșit?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: dacă aș fi fost în locul Anei, aș fi putut ierta? Sau aș fi spus și eu: „Nu venim după el”?