Dacă mâine nu găsești bani, plec – povestea Anei

— Ana, nu mai pot. Dacă mâine nu faci rost de bani, plec. Nu mai rezist să trăiesc așa, în sărăcie, cu promisiuni și speranțe deșarte!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste liniștea grea din bucătăria noastră mică, cu pereți decojiți și miros de cafea ieftină. Am rămas cu mâna pe cana fierbinte, simțind cum mi se scurge sângele din obraji. Mama, din camera alăturată, tușea încet, iar tata, de când a rămas fără serviciu, nu mai ieșea din tăcerea lui apăsătoare. Fratele meu, Doru, abia terminase liceul și nu găsea de muncă. Eram singura care aducea bani în casă, de la supermarketul unde munceam pe minimul pe economie, cu ore suplimentare neplătite și șefi care urlau la noi ca la niște sclavi.

— Vlad, te rog… știi că fac tot ce pot. Nu e vina mea că tata a rămas fără serviciu, că mama e bolnavă… Ce vrei să fac? Să fur?

— Nu mă interesează, Ana! Toată lumea are probleme. Eu nu vreau să-mi ratez viața. Ori găsești bani, ori fiecare pe drumul lui. M-am săturat să trăiesc cu promisiuni și să mănânc cartofi prăjiți în fiecare seară!

Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng. Îl iubeam pe Vlad, sau cel puțin așa credeam. Era singurul care mă făcea să uit, uneori, de tot ce era greu. Dar, în ultimul an, devenise tot mai nervos, tot mai nemulțumit. Îmi spunea că merit mai mult, că merităm amândoi mai mult, dar de fiecare dată când îi ceream răbdare, răspunsul era același: bani, bani, bani.

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat cu ochii în tavan, ascultând cum mama oftează în somn și cum tata se foiește pe salteaua veche. M-am gândit la toate variantele: să cer bani cu împrumut de la colega de la muncă? Să vând telefonul? Să mă duc la mătușa Lenuța, care mereu ne-a întors spatele? Sau să-i spun lui Vlad să plece, să mă lase cu familia mea, cu sărăcia mea, dar și cu demnitatea mea?

Dimineața m-am dus la muncă cu ochii umflați. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:

— Ana, iar ai plâns? Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Vlad vrea să plece dacă nu fac rost de bani. Nu mai pot, Mirela. Simt că mă sufoc.

— Ana, nu merită să te umilești pentru el. Dacă te iubea, nu-ți cerea așa ceva. Dar dacă vrei, pot să-ți dau eu 200 de lei până la salariu.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să cer, nu voiam să fiu milă nimănui. Dar disperarea era mai mare decât orgoliul. Am acceptat, cu promisiunea că îi dau banii înapoi la salariu.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta pe scaun, cu geaca pe el, gata de plecare.

— Ai bani?

— Am… 200 de lei. Atât am putut face rost. Mirela mi-a împrumutat.

A râs scurt, ironic:

— 200 de lei? Ce să fac cu ei? Crezi că mă poți cumpăra cu niște mărunțiș?

— Vlad, nu am de unde mai mult. Dacă vrei să pleci, pleacă. Nu mai pot să trăiesc cu frica asta în fiecare zi. Nu mai pot să mă simt vinovată pentru tot ce nu merge în viața ta.

A tăcut, s-a uitat la mine lung, apoi a trântit ușa și a plecat. Am rămas în mijlocul bucătăriei, cu banii strânși în pumn, tremurând. Mama a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Ana, nu plânge, mamă. O să fie bine. Banii vin și pleacă, dar sufletul nu ți-l poate lua nimeni.

În zilele următoare am simțit un gol imens, dar și o ușurare ciudată. Vlad nu a mai dat niciun semn. Tata a început să iasă din cameră, să caute de muncă, iar Doru a găsit un job la o vulcanizare. Încet-încet, am început să ne ridicăm, să ne sprijinim unii pe alții. Mirela mi-a devenit cea mai bună prietenă, iar la muncă am primit o mică mărire de salariu.

Uneori, noaptea, mă gândesc la Vlad și la tot ce am sacrificat pentru o iubire care nu era iubire, ci doar o fugă de sărăcie. Mă întreb dacă am făcut bine, dacă nu cumva am pierdut singura mea șansă la fericire. Dar apoi îmi amintesc cuvintele mamei și știu că, oricât de greu ar fi, demnitatea mea valorează mai mult decât orice sumă de bani.

Oare câți dintre noi ajung să aleagă între dragoste și demnitate? Și câți au curajul să rămână fideli lor înșiși, chiar și atunci când totul pare pierdut?