Între tăcere și strigăt: Povestea Anei din cartierul Titan

— Ana, vino încoace! — vocea mamei răsuna ascuțit din bucătărie, acoperind pentru o clipă zgomotul televizorului care bâzâia mereu pe fundal. M-am ridicat încet de pe canapeaua veche, cu arcurile ieșite, și am intrat în bucătărie. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în paharul de țuică, iar mama încerca să ascundă urmele lacrimilor sub un strat subțire de pudră. Aveam doisprezece ani și deja știam prea multe despre cum arată disperarea.

— Du-te și ia pâine, Ana, și vezi să nu uiți restul, că n-avem bani de aruncat! — mi-a spus mama, evitând să-l privească pe tata. El a ridicat capul, ochii lui roșii și obosiți m-au fixat pentru o clipă.

— Să nu te prind că te oprești la scara blocului cu fetele alea, ai auzit? — a mormăit el, iar eu am dat din cap, deși știam că oricum nu conta ce răspund.

Am ieșit pe ușă cu inima strânsă, simțind privirile vecinilor care știau totul, dar nu spuneau nimic. Blocul nostru din Titan era plin de secrete, fiecare apartament ascundea o poveste pe care nimeni nu voia să o audă cu adevărat. Pe scara blocului, Loredana, prietena mea, mă aștepta cu un zâmbet trist.

— Iar a început scandalul? — m-a întrebat în șoaptă.

— Da, dar azi nu a spart nimic. Încă. — am răspuns, încercând să glumesc, deși simțeam un nod în gât.

Am mers împreună la magazin, vorbind despre orice altceva decât despre ce se întâmpla acasă. Îmi doream să fiu ca ea, să am o familie normală, să nu-mi fie frică să mă întorc seara. Dar când am ajuns înapoi, tata deja țipa la mama, iar farfuriile zburau prin bucătărie. Am încremenit în ușă, cu pâinea strânsă la piept.

— Nu mai suport! — a urlat mama, iar tata a lovit cu pumnul în masă.

— Dacă nu-ți convine, pleacă! — a răcnit el, iar eu am simțit cum tot blocul ascultă, dar nimeni nu intervine.

În seara aceea, am stat cu Loredana pe banca din fața blocului, privind luminile aprinse la ferestrele altor familii. Am plâns în tăcere, rușinată de propria mea neputință. Loredana mi-a strâns mâna.

— Ana, nu e vina ta. Niciodată nu a fost. — mi-a spus ea, dar eu nu puteam să cred asta. Mă simțeam vinovată pentru fiecare ceartă, pentru fiecare sticlă spartă, pentru fiecare lacrimă a mamei.

Anii au trecut, iar tata a devenit tot mai absent, pierdut în alcool și regrete nespuse. Mama muncea din greu la fabrica de confecții, iar eu încercam să fiu invizibilă, să nu-i dau motive să se certe. La școală, profesorii mă lăudau pentru note, dar acasă nu conta. Tata nu știa nici măcar în ce clasă sunt.

Într-o zi, când aveam șaptesprezece ani, am găsit-o pe mama plângând în baie, cu o scrisoare mototolită în mână. Era de la bunica din Bacău, care o ruga să vină acasă, să lase totul și să înceapă o viață nouă. Mama a ridicat ochii spre mine, iar eu am văzut pentru prima dată frica adevărată.

— Ana, dacă aș pleca, ai veni cu mine? — m-a întrebat, vocea ei tremurând.

— Da, mamă. Orice, numai să nu mai trăim așa. — am răspuns fără să ezit.

Dar nu am plecat. Tata a făcut o criză în acea noapte, a spart tot ce a găsit în cale și a amenințat că se omoară dacă îl părăsim. Mama a cedat, iar eu am simțit cum speranța moare încet în mine.

Am început să lipsesc de acasă tot mai des, să stau la Loredana sau să mă plimb ore întregi prin parc. Într-o zi, la bibliotecă, l-am cunoscut pe Radu. Era student la Litere, blând și atent, cu ochi calzi și mâini care nu știau să lovească. M-am îndrăgostit de el ca de o promisiune: că viața poate fi altfel.

— Ana, meriți mai mult decât ce ai acasă. — mi-a spus el într-o seară, când i-am povestit totul.

— Dar dacă nu pot să scap niciodată? Dacă sunt condamnată să fiu ca tata? — am întrebat, cu vocea frântă.

— Nu ești el. Tu alegi cine vrei să fii. — mi-a răspuns Radu, iar cuvintele lui au început să sape încet în zidul pe care îl ridicasem în jurul inimii mele.

Cu timpul, am prins curaj. Am început să mă gândesc la viitorul meu, la facultate, la o viață fără frică. Mama a găsit puterea să-l părăsească pe tata după ce acesta a ajuns la spital, iar eu am plecat cu ea la Bacău. Acolo, departe de blocul nostru din Titan, am învățat să respir din nou.

Dar rănile nu dispar ușor. Și acum, când aud un zgomot puternic sau o ceartă pe stradă, inima îmi bate nebunește. Încă mă întreb dacă voi putea vreodată să iubesc fără teamă, să nu mă simt vinovată pentru greșelile altora.

Oare câți copii ca mine trăiesc încă între tăcere și strigăt, sperând să fie auziți? Oare cât curaj ne trebuie să rupem lanțurile trecutului și să ne construim propriul destin?