Unchiule Doru, Ar Fi Trebuit Să Fii Lângă Nepoata Ta – Povestea Care Mi-a Schimbat Viața

— Unchiule Doru, ai două minute? Vocea Ilincăi tremura, dar încerca să pară calmă. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai mă pregăteam să mă bag la somn, obosit după o zi de muncă la service. Am oftat, convins că iar are nevoie de bani sau de vreo favoare.

— Spune, Ilinca, ce s-a mai întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu vreau nimic, doar să vorbesc cu cineva. Pot?

M-a surprins. De obicei, Ilinca era directă, nu pierdea vremea cu discuții inutile. Am simțit un nod în gât, dar am încercat să par indiferent.

— Sigur, spune-mi, sunt aici.

A urmat o tăcere lungă, în care am auzit doar respirația ei sacadată. Apoi, cu o voce stinsă, mi-a spus:

— Mama și tata s-au certat iar. Tata a plecat. Mama plânge în bucătărie. Nu știu ce să fac. Mă simt singură, unchiule.

Am rămas fără cuvinte. Nu era prima dată când sora mea, Mariana, și cumnatul meu, Lucian, aveau probleme. Dar niciodată Ilinca nu mă sunase să-mi spună asta. Am simțit cum mă cuprinde o vină veche, pe care o ascunsesem sub straturi de indiferență și ocupații zilnice.

— Vrei să vin la tine? am întrebat, fără să mă gândesc prea mult.

— Nu, nu… doar să stai cu mine la telefon. Să nu mă simt singură.

Am stat așa, vorbind despre orice, de la școală la muzica pe care o ascultă, până la miezul nopții. Am adormit cu telefonul lângă ureche, iar dimineața, când m-am trezit, am simțit că ceva s-a schimbat în mine.

În zilele următoare, am început să mă gândesc la copilăria mea și la relația cu sora mea. Mariana fusese mereu stâlpul familiei, iar eu, fratele mai mare, plecasem devreme de acasă, fugind de responsabilități și de certurile părinților noștri. O sunam rar, de obicei doar de sărbători sau când aveam nevoie de ceva. Acum, când Ilinca avea nevoie de mine, nu știam cum să reacționez.

La câteva zile după acel telefon, Mariana m-a sunat plângând. Lucian nu se mai întorsese acasă, iar Ilinca devenise retrasă, nu mai vorbea cu nimeni. Am simțit că trebuie să fac ceva, dar nu știam ce. Am mers la ei acasă, cu o pungă de gogoși de la patiseria din colț, ca să pară că vizita mea e întâmplătoare.

— Ce faci, Ilinca? am întrebat-o, încercând să zâmbesc.

— Bine, a zis ea, fără să mă privească.

Mariana era palidă, cu ochii umflați de plâns. M-a tras deoparte și mi-a spus:

— Nu mai pot, Doru. Nu mai știu cum să o ajut. Parcă nu mă mai ascultă. Se închide în cameră și nu vrea să vorbească nici cu mine, nici cu nimeni.

Am simțit cum mă apasă responsabilitatea. Am încercat să vorbesc cu Ilinca, dar răspunsurile ei erau scurte, tăioase. M-am simțit neputincios, ca atunci când eram copil și nu puteam face nimic să-mi ajut mama când tata pleca nervos de acasă.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Ilinca: „Unchiule, pot să vin la tine?”

Am răspuns imediat: „Sigur, te aștept.”

A venit cu un rucsac mic și ochii roșii. S-a așezat pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea, fără să spun nimic. După un timp, mi-a spus:

— Nu mai suport. Toată lumea se ceartă, nimeni nu mă ascultă. Tu mă asculți, unchiule?

— Da, Ilinca. Te ascult. Spune-mi tot ce ai pe suflet.

A început să-mi povestească despre presiunea de la școală, despre prietenii care o evită pentru că părinții ei se ceartă, despre cum se simte invizibilă. Am realizat că nu e doar o problemă de familie, ci una care o macină pe dinăuntru, care îi fură bucuria de a trăi.

Am încercat să-i spun că totul va trece, că lucrurile se vor rezolva, dar mi-am dat seama că nu are nevoie de promisiuni goale. Are nevoie de cineva care să fie acolo, să o asculte, să o accepte așa cum e.

În zilele care au urmat, am început să petrec mai mult timp cu ea. Mergeam la plimbare prin parc, găteam împreună, ne uitam la filme vechi. Încet-încet, Ilinca a început să zâmbească din nou. Mariana m-a sunat într-o zi și mi-a spus:

— Doru, nu știu ce faci, dar Ilinca e alt om. Mulțumesc.

Am simțit un nod în gât. Nu făcusem nimic special, doar fusesem acolo. Dar pentru Ilinca, asta însemna totul.

Într-o seară, când o conduceam acasă, Ilinca m-a întrebat:

— Unchiule, de ce nu ai fost mai des lângă noi?

Am rămas fără cuvinte. M-am gândit la toate momentele în care am ales să fiu absent, să mă ascund în spatele muncii sau al problemelor mele. Am simțit rușine, dar și o dorință puternică de a schimba ceva.

— Am fost un laș, Ilinca. Dar promit că de acum înainte voi fi aici, oricând ai nevoie de mine.

Ea a zâmbit și m-a îmbrățișat. În acea clipă, am înțeles cât de mult contează să fii prezent în viața celor dragi, chiar dacă nu ai toate răspunsurile.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câți dintre noi alegem să fim absenți din viețile celor care au nevoie de noi? Cât de greu e, de fapt, să fii acolo, să asculți, să fii sprijinul pe care nu l-ai avut niciodată? Poate că nu e niciodată prea târziu să reparăm ce am stricat. Voi ce ați face în locul meu?