Vara în care am învățat să spun „nu” – Povestea unei vacanțe la Mamaia

— Nu mai vreau să merg! Nu înțelegi? Nu mai sunt copil, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce valurile se izbeau de țărmul rece al dimineții. Mama s-a oprit din împachetatul prosoapelor, privindu-mă cu acea privire care mereu mă făcea să mă simt mică, vinovată, ca și cum aș fi spart ceva prețios. Tata, deja nervos că întârziam la micul dejun de la hotel, a oftat adânc.

— Irina, nu începe iar. Am venit aici să fim împreună, nu să ne certăm. Hai, te rog, nu strica vacanța tuturor, a zis el, încercând să-și ascundă iritarea.

Aveam 19 ani și era a doua vară consecutivă când veneam la Mamaia cu ai mei și cu fratele meu mai mic, Vlad. Anul trecut totul se terminase prost: certuri zilnice, reproșuri și acea senzație sufocantă că nu pot fi eu însămi nici măcar la mare. Atunci mi-am promis că vara asta va fi altfel. Dar încă din prima zi, vechile tipare au reapărut: program strict, mese la ore fixe, interdicții la ieșit seara cu prietenii pe care îi întâlneam pe plajă.

În timp ce mama îmi aranja pălăria pe cap ca unui copil de șapte ani, am simțit cum mă sufoc. Vlad râdea de mine pe furiș, iar tata deja își pierdea răbdarea.

— Irina, nu te mai purta ca o adolescentă răzvrătită! Toată lumea are reguli în familie. Și eu am avut! a tunat el.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. Nu voiam să plâng. Nu voiam să le dau satisfacția asta. Dar nici nu mai puteam să tac.

— Poate că tu ai avut reguli, dar eu vreau să trăiesc altfel! Vreau să ies cu prietenii mei diseară! Vreau să merg la concertul de pe plajă! Nu vreau să stau în cameră la ora zece ca un copil mic!

Mama a oftat și s-a uitat la tata. Între ei s-a lăsat o tăcere grea. Vlad s-a retras discret spre șezlonguri.

— Irina, tu nu înțelegi că ne facem griji pentru tine? Nu e vorba că nu ai avea voie… dar lumea e periculoasă. Și tu ești încă… naivă, a spus mama încet.

Am simțit cum mă înfurii și mai tare. De ce nu puteau să vadă că nu mai sunt copil? Că am nevoie de spațiu? Că vreau să greșesc singură?

Ziua a trecut greu. Am stat pe plajă cu ochii în carte, dar nu reușeam să citesc nimic. Gândurile îmi alergau prin cap: dacă aș pleca pur și simplu? Dacă le-aș arăta că pot avea grijă de mine?

Seara, când soarele apunea peste faleză și hotelurile începeau să-și aprindă luminile, am primit un mesaj de la Ana, o fată cunoscută anul trecut aici:

„Hei! Venim la concertul de jazz pe plajă. Vii și tu?”

Am simțit cum inima îmi bate mai tare. Era șansa mea. M-am ridicat din pat și am ieșit pe balcon unde mama fuma în liniște.

— Mamă… vreau să ies diseară cu Ana și prietenii ei. Promit că mă întorc înainte de miezul nopții.

Ea a tăcut o clipă lungă.

— Irina… știi că tata nu e de acord cu asta. Și nici eu nu sunt liniștită…

— Dar dacă nu încercați niciodată să aveți încredere în mine, cum o să știți că mă pot descurca?

A oftat din nou și mi-a pus mâna pe umăr.

— O să vorbesc cu tata… dar dacă se întâmplă ceva?

— O să fiu atentă. Promit.

Când i-am spus lui tata, a ridicat tonul:

— Nu! Nici vorbă! Ai văzut ce s-a întâmplat anul trecut cu fata aia care a dispărut? Vrei să ajungi ca ea?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De ce trebuia mereu să plătesc pentru greșelile altora? De ce nu aveam dreptul la propria mea viață?

Am ieșit trântind ușa și am fugit pe plajă. M-am așezat pe nisipul rece și am privit marea. Valurile păreau singurele care mă ascultau fără să mă judece.

După o oră, Ana m-a găsit acolo.

— Ce faci aici singură? Hai cu noi!

Am ezitat o clipă, apoi am mers cu ea. Muzica era tare, oamenii râdeau, dansau desculți pe nisip. Pentru prima dată în mult timp m-am simțit liberă.

La miezul nopții m-am întors la hotel. Tata mă aștepta în hol, cu fața întunecată.

— Unde ai fost? Crezi că poți face ce vrei?

— Da, cred că pot! Pentru că e viața mea! am spus printre lacrimi.

A urmat o ceartă lungă. Mama încerca să ne calmeze, Vlad se ascunsese în cameră. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Dimineața, tata nu mi-a vorbit deloc la micul dejun.

Au urmat zile tensionate: tăceri apăsătoare, priviri reci, reproșuri aruncate printre dinți. Dar eu eram hotărâtă: nu mai voiam să renunț la mine pentru liniștea lor.

În ultima zi de vacanță, mama a venit la mine pe plajă.

— Irina… poate că ai dreptate. Poate că trebuie să te lăsăm să fii tu însăți. Dar promite-mi că ai grijă de tine.

Am plâns amândouă pe nisipul fierbinte. Tata nu a spus nimic, dar când am urcat în mașină spre casă mi-a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Acum mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru liniștea familiei? Și când vine momentul să spunem „ajunge”, chiar dacă doare?