„Doar o cină, ce poate fi atât de grav?” – O seară care a schimbat totul

— Doar o cină, ce poate fi atât de grav? a întrebat Marius, ridicând din umeri, în timp ce eu stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei din bucătărie. Vocea lui era calmă, aproape plictisită, dar în mine totul clocotea. Era miercuri seară, copiii terminaseră temele și se uitau la desene animate în sufragerie. Eu pregătisem cina, ca în fiecare zi, și așteptam să ne așezăm cu toții la masă. Dar Marius tocmai mă anunțase că va ieși cu colegii la restaurant.

— Nu e vorba doar de cină, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. E vorba că niciodată nu mă întrebi dacă am și eu nevoie de o pauză. Că nu te gândești că poate și eu vreau să ies, să respir alt aer decât cel din bucătărie.

Marius s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi văzut niciodată. — Dar tu nu spui niciodată nimic. Dacă vrei să ieși, spune-mi. Eu nu pot să-ți citesc gândurile.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. — Nu spun pentru că mereu e ceva mai important: copiii, facturile, mama ta care are nevoie de ajutor, serviciul tău care te obosește. Eu sunt mereu pe ultimul loc.

A tăcut. S-a uitat la telefon și a oftat. — Nu vreau să mă cert cu tine acum. E doar o cină.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar o cină. Era încă o seară în care rămâneam singură cu responsabilitățile, încă o zi în care mă pierdeam pe mine însămi printre vase murdare și haine de spălat.

După ce a plecat, am rămas cu privirea pierdută în farfuriile goale ale copiilor. Maria, fata noastră cea mare, m-a privit atentă.

— Mami, ești supărată?

Am zâmbit forțat. — Nu, iubita mea. Doar puțin obosită.

Dar adevărul era că eram mai mult decât obosită. Eram epuizată de ani de zile în care am pus pe toți înaintea mea: pe Marius, pe copii, pe soacra mea bolnavă, pe părinții mei care aveau nevoie de ajutor la țară. Eu? Eu eram doar o umbră care se mișca între toți ceilalți, încercând să nu deranjeze.

În acea noapte n-am putut dormi. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat când am încetat să mai fiu Irina – fata visătoare care voia să scrie cărți și să călătorească prin lume. Când am devenit doar „mama Mariei și a lui Vlad”, „soția lui Marius”, „nora doamnei Stanciu”? Când am uitat să mai visez?

A doua zi dimineață, când Marius s-a întors târziu, mi-a spus că a fost o seară plăcută și că ar trebui să ies și eu cu prietenele mele. Am râs amar.

— Cu cine? Toate sunt ocupate cu copiii sau cu serviciul. Și dacă aș vrea să ies, cine stă cu copiii? Tu ai fi dispus să renunți la planurile tale pentru mine?

A dat din umeri. — Dacă mi-ai cere…

Dar nu era vorba doar de a cere. Era vorba de a simți că merit și eu timp pentru mine fără să trebuiască să negociez fiecare minut.

În zilele următoare am început să observ tot mai clar cum viața mea era construită din compromisuri mici, dar constante: renunțam la cafeaua cu prietenele pentru că Vlad avea febră; nu mergeam la cursul de pictură pentru că Maria avea nevoie de ajutor la matematică; nu citeam niciodată înainte de culcare pentru că eram prea obosită.

Într-o sâmbătă dimineață am făcut ceva ce nu mai făcusem de ani: am plecat singură la plimbare prin parc fără să anunț pe nimeni. Am lăsat telefonul acasă și am respirat aerul rece de primăvară ca și cum ar fi fost prima dată când simțeam mirosul ierbii ude.

Când m-am întors după două ore, Marius era nervos.

— Unde ai fost? Copiii te-au căutat! Mama ta a sunat!

— Am avut nevoie de timp pentru mine, am spus simplu.

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat tonul:

— Nu poți pur și simplu să dispari! Avem responsabilități!

— Și eu sunt una dintre ele? l-am întrebat încet.

Nu mi-a răspuns.

Seara aceea a fost începutul unei avalanșe. Am început să refuz unele cereri: nu am mai mers la toate ședințele cu părinții, nu am mai răspuns la fiecare telefon al soacrei, nu am mai făcut curat obsesiv în fiecare colț al casei. Am început să citesc din nou, să scriu în jurnalul meu vechi, să mă întâlnesc cu Ana – singura prietenă care nu renunțase la visurile ei.

Marius s-a schimbat: devenea tot mai iritat, mă acuza că sunt egoistă sau că „nu-mi mai pasă de familie”. Copiii au simțit tensiunea și au început să mă întrebe dacă totul e în regulă între noi.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Marius m-a întrebat:

— Ce vrei de fapt?

L-am privit lung. — Vreau să fiu văzută. Să contez și eu. Să nu mai fiu invizibilă în propria mea viață.

A oftat adânc și a plecat fără un cuvânt în dormitor.

Au urmat luni grele: certuri, tăceri apăsătoare, discuții cu părinții mei care nu înțelegeau „ce mi-a venit”, priviri dezaprobatoare din partea soacrei care spunea că „o femeie trebuie să-și știe locul”. Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Am început terapia. Am descoperit cât de mult m-am sacrificat din frică – frica de a nu fi iubită dacă spun ce simt cu adevărat, frica de a nu fi o mamă bună dacă cer timp pentru mine.

Nu știu cum va arăta viitorul nostru ca familie. Poate vom reuși să ne regăsim echilibrul sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur un lucru: nu mai vreau să trăiesc ca o umbră.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem printre responsabilități până când uităm cine suntem? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?