„Soțul meu a spus că nu îi va da surorii sale niciun ban dacă nu sunt de acord”: Anii au trecut, dar încă îmi amintesc umilința publică

Era o tipică sâmbătă însorită în micul oraș Pădureni, unde zumzetul liniștit al vieții suburbane rareori ceda în fața dramelor. Lia, bucurându-se de rara căldură a începutului de primăvară, a decis să profite de vreme pentru a se ocupa de grădina ei. Lalelele abia începeau să înflorească, iar aerul era plin de promisiunea unui nou sezon.

Pe când Lia tundea niște tufe de trandafiri care crescuseră prea mult, a observat o siluetă care îi făcea cu mâna dincolo de gard. Protejându-și ochii de soare, a recunoscut-o pe femeie ca fiind Zoia, cumnata ei. Inima Liei s-a lăsat puțin. Relația lor fusese tensionată de când, la o întâlnire de familie cu câțiva ani în urmă, Zoia o ridiculizase public pe Lia din cauza unei neînțelegeri triviale legate de o rețetă. Umilința aceea îi rămăsese Liei în suflet, festând în liniște.

Zoia, aparent nepăsătoare de recepția răcoroasă, a făcut cu veselie drumul până la poarta grădinii și a intrat. „Bună, Lia! A trecut ceva timp, nu-i așa? Ce grădină frumoasă ai aici,” a spus ea, cu o voce care purta un ton aerisit, lipsit de griji, pe care Lia îl găsea ușor enervant.

„Bună, Zoia. Da, a trecut ceva timp,” a răspuns Lia, cuvintele ei fiind măsurate. „Ce te aduce pe aici astăzi?”

Fața Zoiei a devenit serioasă. „De fapt, am venit să te rog un favor. Vezi tu, sunt într-o situație financiară dificilă și speram că tu și Haralambie mă puteți ajuta. Doar până îmi revin pe picioare.”

Lia a simțit un junghi de disconfort. Știa că Zoia avusese probleme cu locul ei de muncă la librăria locală, care se închisese recent. Totuși, amintirea umilinței publice la mâna Zoiei era încă proaspătă, chiar și după toți acești ani.

Înainte ca Lia să poată răspunde, Haralambie a apărut din casă, auzind ultima parte a conversației. „Zoia, știi că întotdeauna am fost alături de tine, dar Lia și cu mine trebuie să discutăm împreună înainte de a lua orice decizie,” a spus el, oferindu-i Liei o privire de sprijin.

Fața Zoiei s-a întunecat, și un tăcere stânjenitoare a plutit în aer. „Înțeleg,” a spus ea încet. „Vă las să discutați. Mulțumesc oricum.” Cu un zâmbet forțat, s-a întors și a plecat, poarta făcând clic în urma ei.

În acea seară, pe când Lia și Haralambie stăteau să discute problema, Lia nu putea să scape de umilința pe care o îndurase. „Haralambie, știu că ea este sora ta, dar cum putem avea încredere că nu va profita doar de ajutorul nostru? După ce s-a întâmplat ultima dată, pur și simplu… nu mă simt bine în legătură cu asta.”

Haralambie a oftat, trecându-și mâinile prin păr. „Știu, Lia. Îmi amintesc și eu ziua aceea. Dar ea este familie. Ce facem dacă chiar are nevoie de ajutorul nostru?”

Conversația a continuat înainte și înapoi, fără răspunsuri ușoare. În cele din urmă, au decis împotriva oferirii ajutorului financiar pe care Zoia îl ceruse, o decizie care a apăsat greu pe amândoi. Lia știa că era poate mai mult despre protejarea ei împotriva unor răni suplimentare decât despre banii în sine.

Săptămânile au trecut, și aerul dintre Lia și Zoia a devenit și mai rece. Întâlnirile de familie au devenit tensionate, iar cumnatele care odinioară erau apropiate s-au îndepărtat și mai mult. Lia se întreba adesea dacă luase decizia corectă, dar durerea trecutului era un memento constant că unele răni durează mult timp să se vindece.