Mama a ales lacul, nu sănătatea mea – povestea unei trădări de neiertat?

— Nu pot să cred, mama! Cum ai putut să faci asta? Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi amare. Stăteam în mijlocul bucătăriei, cu plicul gol în mână, cel în care trebuiau să fie banii pentru operația mea. Mama mă privea cu ochii în pământ, iar pe fața ei nu citeam decât o vină apăsătoare, amestecată cu o urmă de sfidare.

— Nu înțelegi, Ana, aveam nevoie să plec. Să respir. Să uit de toate problemele astea…

— Să uiți? Să uiți că fiica ta are nevoie de operație? Să uiți că fără banii ăia nu știu dacă mai pot merge vreodată normal?

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Aveam 24 de ani și o problemă gravă la genunchi, care mă ținea captivă între pat și scaunul cu rotile. Operația era singura mea șansă să revin la o viață normală. Tata murise acum trei ani, iar mama rămăsese singurul meu sprijin. Sau cel puțin așa credeam.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu două luni înainte, medicul mi-a spus că trebuie să mă operez urgent. Am început să strângem bani: eu dintr-o bursă mică, mama din pensia ei de profesor pensionar, rudele au pus și ele umărul. În fiecare seară număram banii împreună, visând la ziua când voi putea merge din nou pe picioarele mele.

Apoi, într-o dimineață de iunie, m-am trezit singură acasă. Mama nu era nicăieri. Pe masă, un bilet: „Ana, am nevoie de o pauză. Mă întorc peste câteva zile.” Am crezut că e o glumă proastă. Dar când am deschis dulapul și am văzut că lipsește plicul cu bani, am simțit cum mi se taie respirația.

Au trecut trei zile până s-a întors. Eu nu dormisem aproape deloc, mă zvârcoleam între furie și disperare. Când a intrat pe ușă, bronzată și cu părul ud, am știut că fusese la lacul Bicaz, acolo unde mergeam în copilărie. Dar atunci mergeam împreună, nu fugea de mine.

— Ana, nu pot să-ți explic… Am simțit că mă sufoc aici. Totul e prea mult pentru mine…

— Pentru tine?! Dar eu? Eu ce fac fără operație?

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată în viața mea am văzut-o slabă, micșorată de vinovăție. Mi-a spus că nu mai poate suporta presiunea, că moartea tatei a lăsat-o goală pe dinăuntru și că nu mai găsește sens în nimic. Că a vrut doar câteva zile să uite cine este.

— Și eu? Eu ce vină am?

— Niciuna… Dar nici eu nu mai pot fi mama aia puternică pe care o vrei tu…

Am simțit cum furia se transformă în milă și apoi iar în furie. Nu voiam să aud scuze. Aveam nevoie de ea să fie adultul responsabil, nu copilul rătăcit care fuge de probleme.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții. Am sunat rudele, prietenii, am pus anunțuri pe Facebook. Unii au donat câte ceva, alții doar au dat din umeri: „E greu pentru toți acum…” Mama stătea mai mult în cameră, evitându-mi privirea.

Într-o seară, bunica mea — mama mamei — a venit la noi. A privit-o pe mama cu o asprime pe care n-o mai văzusem niciodată.

— Maria, ai uitat cine ești? Ți-ai lăsat copilul fără ajutor ca să te plimbi pe malul lacului? Rușine să-ți fie!

Mama a izbucnit iar în plâns. Bunica a venit la mine și m-a strâns în brațe.

— O să facem rost de bani, Ana. Nu te lăsăm așa.

În următoarele săptămâni, bunica a vândut niște bijuterii vechi, unchiul meu a împrumutat bani de la serviciu și până la urmă am reușit să strângem suma necesară pentru operație. Mama însă părea tot mai absentă. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai ieșea din casă.

În ziua operației, când m-au dus la spital, mama a venit cu mine. Pe drum mi-a spus încet:

— Ana… Nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că te iubesc.

Nu i-am răspuns atunci. Eram prea obosită și prea rănită ca să pot spune ceva.

Operația a reușit. După două luni de recuperare chinuitoare am reușit să merg din nou fără ajutor. Dar relația cu mama nu s-a vindecat la fel de ușor ca genunchiul meu.

Au trecut șase luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața și să-mi găsesc locul într-o lume care mi se pare uneori strâmbă și nedreaptă. Mama încearcă să repare ce a stricat: gătește pentru mine, îmi aduce flori, mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Dar între noi e mereu un zid invizibil.

Uneori mă întreb dacă pot ierta vreodată cu adevărat ceea ce a făcut. Dacă poți reconstrui încrederea după ce ți-a fost smulsă atât de brutal. Sau poate unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Voi ce ați face în locul meu? Se poate ierta o astfel de trădare sau unele lucruri chiar nu pot fi uitate?