Cu o valiză și doi copii în ploaie: Cum am luat-o de la capăt

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici nici măcar o clipă! — am șoptit printre dinți, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce încercam să-mi adun copiii din paturile lor mici. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Soțul meu, Radu, dormea buștean după încă o seară de țipete și reproșuri. M-am uitat la Ilinca, fetița mea de șase ani, și la Vlad, băiețelul de trei ani, care mă priveau speriați. Am luat valiza veche din dulap, am aruncat câteva haine și două jucării, apoi am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi.

Pe scara blocului, inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. „Dacă mă oprește cineva? Dacă se trezește Radu?” Dar nu m-a oprit nimeni. Am ieșit în ploaie, ținându-i strâns de mână pe copii. Nu aveam niciun plan, niciun ban pus deoparte, doar o speranță vagă că undeva, cineva mă va ajuta.

Am ajuns la gară udă leoarcă. Am sunat-o pe mama. „Mamă, nu mai pot. Am plecat de la Radu.” S-a lăsat o tăcere grea la celălalt capăt al firului. „Te-ai gândit bine? Ce-o să faci cu copiii? Nu poți să te întorci?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mama nu mă înțelegea. Pentru ea, familia era sfântă, iar divorțul — o rușine. „Nu mă întorc”, am spus hotărâtă și am închis.

Am dormit prima noapte într-o sală de așteptare pustie, cu copiii ghemuiți lângă mine. Dimineața, am mers la un centru pentru victimele violenței domestice. Acolo am întâlnit-o pe doamna Mariana, o femeie blândă care mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus: „Ai făcut ce trebuia. Acum ești în siguranță.” Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Au urmat luni grele. Am stat într-o cameră mică, cu pereți subțiri și miros de mucegai. Copiii mergeau la grădiniță, iar eu căutam orice fel de muncă: spălam scări de bloc, făceam curățenie prin casele altora, vindeam flori la metrou. În fiecare seară, când îi vedeam pe Ilinca și Vlad adormiți lângă mine, îmi promiteam că nu voi renunța.

Familia mea nu m-a ajutat. Tata nu mi-a vorbit luni întregi. Sora mea mai mică îmi trimitea mesaje scurte: „Poate ar trebui să te gândești să te întorci la Radu. E greu să crești doi copii singură.” Dar eu știam că nu pot da înapoi. Nu după tot ce trăisem.

Într-o zi, la grădinița lui Vlad, educatoarea m-a întrebat: „Doamna Maria, sunteți bine? Vlad e tot mai retras.” M-am prăbușit în fața ei și am plâns ca un copil. Mi-a spus că există un program pentru mame singure care vor să-și continue studiile. Nu mai credeam că pot visa la altceva decât la supraviețuire, dar am acceptat provocarea.

Am început să merg la cursuri serale de contabilitate. Era greu — ziua munceam, seara învățam, noaptea mă trezeam la fiecare vis urât al copiilor. Dar încet-încet am început să văd lumina de la capătul tunelului. După un an am găsit un job part-time la o firmă mică de contabilitate. Salariul era modest, dar pentru mine era o victorie uriașă.

Între timp, Radu a încercat să mă caute. A venit la centru și a făcut scandal. „Ești o nebună! Mi-ai luat copiii! O să te dau în judecată!” M-am temut pentru viața mea și a copiilor mei. Am cerut ordin de protecție și am mers la poliție tremurând din toate încheieturile. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă pot dormi noaptea fără frică.

Au trecut trei ani de atunci. Acum stau într-o garsonieră micuță cu copiii mei. Ilinca merge la școală și visează să devină medic veterinar. Vlad desenează case mari cu grădini pline de flori — poate pentru că n-a avut niciodată una adevărată.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: am riduri noi și părul mi-e presărat cu fire albe. Dar ochii mei au din nou lumină. Am reușit să-mi recâștig demnitatea și să le arăt copiilor mei că există viață după abuz.

Nu știu dacă toată lumea are puterea asta în ei sau dacă eu am fost doar norocoasă că am întâlnit oameni buni la momentul potrivit. Dar mă întreb adesea: câte femei rămân captive din frică sau rușine? Câte copii cresc fără să știe ce înseamnă liniștea? Și dacă eu am reușit să mă ridic din nimic, oare câți dintre noi ar putea face același lucru dacă ar primi o mână întinsă?

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că fiecare pas spre libertate începe cu un „nu mai pot”. Voi ce ați face dacă ați fi puși în fața unei alegeri imposibile?