Nu mai recunosc omul de lângă mine: Povestea Magdei și a crizei care a schimbat totul

— Magda, nu mai pot! Nu vezi că totul se destramă? — vocea lui Piotr răsuna în bucătăria mică, printre sunetele ploii care bătea în geam. Gemenii plângeau din nou, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Ce vrei să fac? Să fiu și mamă perfectă, și soție perfectă? Nu mai pot nici eu, Piotr! — am izbucnit, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii aceia goi, pe care nu-i recunoșteam. Unde era bărbatul care mă ținea de mână la maternitate, promițându-mi că vom fi o familie fericită? Unde era omul care râdea cu mine în serile târzii, când visam la viitorul nostru?

Totul s-a schimbat după ce i-am adus pe lume pe Zosia și Anto. Primele luni au fost un haos dulce-amar: nopți nedormite, scutece, colici, dar și zâmbete mici și mânuțe care mă strângeau de deget. Piotr părea copleșit, dar încerca să ajute. Apoi, încet-încet, s-a retras. A început să stea tot mai mult la serviciu. Când venea acasă, era obosit, iritat, absent.

— Magda, nu știu ce să fac cu copiii ăștia. Parcă nu mă ascultă niciodată! — mi-a spus într-o seară, după ce Anto vărsase supa pe covor.

— Sunt doar copii, Piotr. Au nevoie de răbdare… — am încercat să-l liniștesc.

— Răbdare? Tu ai răbdare pentru toți? Pentru mine nu mai ai nimic! — a ridicat tonul și a ieșit din cameră.

A doua zi a venit mama lui Piotr. O femeie rece, cu privire tăioasă. Niciodată nu m-a plăcut cu adevărat, dar după naștere a devenit de-a dreptul ostilă.

— Magda, copiii sunt prea slabi. Nu-i hrănești cum trebuie. Și casa asta… arată ca după război! — mi-a spus fără menajamente.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Eram epuizată, dar nimeni nu vedea asta. Toți aveau pretenții: să fiu calmă, să fiu gospodină, să fiu mamă perfectă. Dar cine era acolo pentru mine?

Într-o noapte, când gemenii aveau febră și Piotr dormea dus pe canapea, am simțit că mă prăbușesc. M-am uitat la ei — obraji roșii, ochi umezi — și am început să plâng în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Dacă nu eram suficient de bună.

A doua zi dimineață, Piotr m-a găsit în bucătărie, cu capul pe masă.

— Magda… ce faci? — vocea lui era moale pentru prima dată după mult timp.

— Nu mai pot… — am șoptit. — Simt că nu mai sunt eu. Că tu nu mai ești tu.

S-a așezat lângă mine și pentru o clipă am sperat că va fi bine. Dar telefonul lui a sunat și s-a ridicat brusc.

— Trebuie să plec la serviciu. Vorbim diseară.

Nu am mai vorbit. Seara a venit acasă târziu, iar eu deja adormisem lângă copii.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: certuri mărunte, reproșuri nerostite, priviri reci. Soacra venea tot mai des și îmi dădea lecții despre cum ar trebui să-mi cresc copiii.

— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta! — îmi spunea cu dispreț.

Într-o zi, Piotr a venit acasă cu o veste care m-a dărâmat:

— Mama se gândește să stea la noi o perioadă. Să te ajute cu copiii.

Am simțit că mă sufoc. Nu voiam ajutorul ei. Voiam doar ca Piotr să fie din nou alături de mine.

— Nu avem nevoie de ajutorul ei! Avem nevoie să fim o familie! — am strigat printre lacrimi.

El a dat din umeri și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În acea seară am decis să plec cu copiii la mama mea pentru câteva zile. Aveam nevoie de aer, de liniște, de cineva care să mă asculte fără să mă judece.

Mama m-a primit cu brațele deschise.

— Magda, draga mea… nu e vina ta că el s-a schimbat. Poate e doar o perioadă grea… — mi-a spus blând.

Dar eu știam că e mai mult decât atât. Simțeam că omul pe care l-am iubit nu mai există. Că între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai putem dărâma.

După câteva zile m-am întors acasă. Piotr era distant, rece. Soacra deja își făcuse loc în casa noastră, dând ordine și criticând tot ce făceam.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el:

— Piotr… noi ce facem? Mai suntem o familie?

S-a uitat la mine lung și a oftat.

— Nu știu… Poate că nu mai suntem ceea ce am fost.

M-am ridicat și am ieșit din cameră cu inima frântă.

Acum stau aici, lângă pătuțurile gemenilor și mă întreb: când s-a rupt totul? Când am devenit doi străini sub același acoperiș? Oare câți dintre noi trăiesc această poveste în tăcere?

Poate dragostea nu moare brusc, ci se stinge încet, sub greutatea zilelor și a reproșurilor nespuse. Voi ce credeți? Se poate repara ceva ce pare iremediabil stricat?