O cafea, o șansă și o inimă frântă

— Nu, nu vreau să mai aud de bărbați! am izbucnit, aproape țipând, în timp ce sorbeam din cafeaua amară, cu privirea pierdută pe geamul aburit al cafenelei din Piața Romană. Loredana, prietena mea din liceu, mă privea cu ochii mari, încercând să-și ascundă dezamăgirea. — Dar, Irina, ai doar 38 de ani! Nu poți să-ți închizi sufletul pentru totdeauna. Încă ai atâtea de trăit…

Am oftat adânc. Nu era prima dată când aveam discuția asta. După divorțul de Vlad, după ani de promisiuni încălcate și nopți pline de lacrimi, simțeam că nu mai am nimic de oferit. Prietenele mele încercau să mă convingă că viața merge înainte, că trebuie să-mi dau o nouă șansă. Dar eu știam mai bine: fiecare încercare aducea doar mai multă durere.

— Loredana, te rog… Nu mai insista. M-am săturat să fiu dezamăgită. M-am săturat să cred în povești care nu există.

Ea a oftat și a schimbat subiectul, dar am simțit cum privirea ei mă urmărea cu milă. Am rămas singură la masă, cu gândurile mele. M-am uitat la ceas: era aproape ora 19. Afară ploua mărunt, iar Bucureștiul părea și mai trist decât mine.

Atunci s-a întâmplat ceva banal, dar care avea să-mi schimbe viața. Un bărbat s-a apropiat de masa mea, cu o carte în mână și un zâmbet stânjenit.

— Îmi cer scuze… E liber aici? Toate celelalte mese sunt ocupate.

Am ridicat din umeri, fără chef de conversație.

— Da, sigur. Luați loc.

S-a așezat și a început să citească. Am încercat să-l ignor, dar nu puteam să nu observ cât de liniștit părea. Avea o privire blândă și mâini mari, muncite. După câteva minute, a ridicat ochii spre mine.

— Îmi pare rău dacă vă deranjez. Pur și simplu… aveam nevoie de un loc unde să mă ascund de ploaie.

Am zâmbit forțat.

— Nu-i nimic. Și eu mă ascund aici… de tot felul de furtuni.

A râs ușor.

— Sunt Radu.

— Irina.

Am dat mâna, iar atingerea lui mi-a provocat un fior ciudat. Am încercat să-mi reprim orice sentiment. Nu voiam să mă atașez de nimeni. Dar Radu nu părea genul care să forțeze lucrurile. A început să-mi povestească despre cartea pe care o citea — un roman vechi de Marin Preda — și despre cum literatura l-a ajutat să treacă peste divorțul lui.

M-am uitat surprinsă la el.

— Și tu ai trecut printr-un divorț?

A dat din cap, cu un zâmbet trist.

— Acum doi ani. Am crezut că nu o să mai pot iubi niciodată. Dar uite-mă aici… încă sper că viața are ceva bun pentru mine.

Am simțit cum zidurile pe care le ridicasem în jurul inimii mele începeau să se clatine. Am vorbit ore în șir despre tot ce ne durea: trădări, promisiuni uitate, vise spulberate. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit înțeleasă.

Când am ieșit din cafenea, ploaia se oprise. Radu m-a condus până la metrou și mi-a spus:

— Dacă vrei… poate ne mai vedem cândva. Fără așteptări, fără promisiuni.

Am ezitat o clipă, apoi am acceptat. Ce aveam de pierdut?

Zilele au trecut și am început să ne vedem tot mai des. Mergeam la teatru, la plimbări prin Herăstrău sau pur și simplu stăteam la povești în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. Încet-încet, am început să simt din nou bucuria vieții. Dar odată cu ea a venit și frica: dacă iar voi fi rănită? Dacă totul e doar o iluzie?

Mama mea nu era deloc încântată de noua mea relație.

— Irina, abia ai scăpat dintr-o căsnicie toxică! Nu te grăbi iar în brațele cuiva! Oamenii nu se schimbă…

Am încercat să-i explic că Radu e diferit, dar ea nu voia să audă. Într-o seară chiar a izbucnit:

— Dacă te rănește și el? Ce faci atunci? Te ridici iar de la zero?

M-am simțit ca o adolescentă certată pe ascuns pentru prima iubire. Dar nu eram copil; eram o femeie care încerca să-și repare sufletul.

Într-o zi, Radu mi-a mărturisit că fosta lui soție vrea să se întoarcă la el. Am simțit cum inima mi se oprește.

— Și… tu ce vrei? am întrebat cu voce tremurândă.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… E greu să uiți zece ani împreună. Dar cu tine mă simt viu din nou.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am întrebat dacă nu cumva mama are dreptate: poate oamenii nu se schimbă; poate suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit.

Au urmat zile tensionate, pline de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Radu era sfâșiat între trecut și prezent; eu eram sfâșiată între speranță și teamă.

Într-o seară ploioasă — parcă toate momentele importante din viața mea se petrec pe ploaie — Radu a venit la mine ud leoarcă și mi-a spus:

— Am ales. Vreau să fiu cu tine. Trecutul meu e acolo unde îi e locul: în spate.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira liber.

Dar niciodată nu e atât de simplu. Fosta lui soție a început să mă sune, să mă amenințe subtil, să-mi spună că Radu nu va uita niciodată familia lui adevărată. Mama a început iar cu predicile ei: „Ți-am spus eu!” Prietenele mele au început să mă evite, obosite de dramele mele nesfârșite.

Am ajuns într-un punct în care nu mai știam cine sunt sau ce vreau cu adevărat. M-am întrebat dacă merită tot acest zbucium pentru o nouă iubire sau dacă ar fi mai bine să rămân singură, cu liniștea mea amară.

Într-o dimineață m-am privit în oglindă și am văzut o femeie obosită, dar vie. O femeie care încă mai spera la fericire, chiar dacă drumul era plin de obstacole.

Astăzi sunt aici, scriind povestea mea pentru voi. Nu știu dacă finalul va fi fericit sau nu; știu doar că am avut curajul să încerc din nou.

Oare merită să riscăm totul pentru o nouă șansă la iubire? Sau e mai bine să ne protejăm inima cu orice preț?